Ozunca Băi (Munţii Harghitei)

După o lungă perioadă de vegetaţie (pentru unii din noi), ne întâlnim sâmbătă dimineaţa la 5:30 la peronul personalului 3001 care pleacă spre Braşov cu trei sferturi de oră mai târziu. De ce aşa devreme? Păi, citându-l Vlăduţ, se prefigurează mulţi retarzi care să-şi ducă gagica la munte de Valentain’s Gay, deci un tren aglomerat. Până la urmă se dovedeşte aşa şi-aşa, dar la întoarcere are să fie crimă şi pedeapsă. O parte din noi avem bilet de mini-grup luat cu o zi înainte, alţii îşi procură atunci. Interesant e că dacă-ţi iei bilet de mini-grup iar trenul e cu schimbare, se emite câte un bilet pe fiecare tronson, anulându-se astfel reducerea de traseu complet; din fericire, reducerea de mini-grup e mai mare şi merită. Alt fapt interesant e că cei care vor să ia dimineaţa bilet până în Bicsadul Oltului, staţia finală, nu pot, din simplul motiv că toanta de la ghişeu scria Bixad şi nu Bicsad, evident negăsind niciun tren. Se iau deci bilete până în Braşov, iar de acolo altele.

Pentru tura din Munţii Harghitei, trupa arată cam aşa: Livia (cu tot cu vin, aşa, de sărbătorire), Vlăduţ, Alinuţa, Ozi, eu, Paul (al meu), Maria, Kilo, Rodica, Cristian, Claudia, Pancu, Ana, Ionuţ, Anca, Lavinia, Iulia, Magda, Andrei, Paul (care ni se alătură din Braşov), Bacea, Lolek, Iulian şi Şerban (ultimii patru cu maşina). Pe drum moţăim, asta când ne lasă Vlăduţ, în rest râdem şi facem caterincă din orice, dar mai ales de specimenele de colecţie de pe coridor: manelo-gentilomi şi piţipoanco-ladies, cu geci lucioase sau pălării roz. În Braşov schimbăm trenul, iar în jur de ora 13 ajungem în Bicsad (cu „c-s”, da?!). Aici îi aşteptăm pe întârziaţii cu maşina, care s-au gândit să dea o tură pe la Lacul Sfânta Ana – nu i-am aştepta, dat la ei sunt vinul şi prăjiturile…

O oră mai târziu deci pornim la drum: bandă albastră care apoi se uneşte cu punct albastru. Se urcă o primă pantă lejeră şi se dă în câmp, moment în care se coteşte uşor stânga (deşi ai putea fi tentat să mergi înainte, cum te duce un drum mai „principal”). De aici se trece, în urcuş uşor, printr-o vale care lasă în urmă Murgul Mic (un fel de măgură de 834 m), se coboară, se traversează Pârâul Murgul Mare şi se ajunge, cam după un ceas prin zăpada mică, în satul Ozunca Băi – o mică aşezare aflată la răscrucea traseelor ce străbat Munţii Baraolt (la sud) şi Munţii Harghitei (la nord). De aici mergem direct la tabăra-hostel la care avem să rămânem peste noapte, lăsăm bagajele, mâncăm şi bem ceai fierbinte, admirăm lipiţanul cu care a venit un localnic, apoi o parte din noi porneşte într-o plimbărică prin sat, cât mai e lumină (în timp ce restul de puturoşi se bagă la somn).

Cu această ocazie constat că satul nu este chiar mititel, dar casele risipite şi lipsa aproape oricărui suflet pe uliţe dau senzaţia de pustiu. La întoarcere, oamenii găsesc un izvor mineral (unul din multele din zonă) cu apă carbogazoasă, cu gust de fier şi miros puternic de sulf. Eu şi Paul trecem la o bătaie sănătoasă cu zăpadă, după care ne alăturăm celorlalţi la discuţii, vin, prăjituri şi chitară. Destul de târziu mergem şi noi la somn, ştiind că nu vom avea parte de prea multe ore (acompaniate, alea câte sunt, de un sforăit ritmic şi din tot sufletul).

Ora 7 înseamnă trezirea, achitarea celor 25 de lei de persoană pentru cazare (complet meritat, am avut căldură, paturi curate, sală de mese unde să ne desfăşurăm, toalete decente, etc.), servirea micului dejun şi pregătirea de plecare. Toate astea durează cam două ore, după care pornit voiniceşte prin ninsoarea molcomă, pe un traseu destul de lung spre Băile Tuşnad, unde sperăm să prindem un tren convenabil.

Iniţial luăm drumul triunghiului albastru, ce urcă brusc pe lângă indicatorul de camping şi merge pe lângă Pârâul cu Borvizi, intrăm în pădure şi facem stânga pe bandă albastră. De aici începe urcuşul ceva mai abrupt, prin zăpada înviorătoare, până pe Obcina Izvoarelor (957 m), iar apoi dăm de o zonă plată şi învăluită în ceaţă, numită Poiana Câmpul Mare. După ce traversăm întinderea albă şi, să recunoaştem, în condiţiile în care nu vedem nimic, destul de plictisitoare, credem că de acum va urma coborâşul, mai ales că o vreme se pierde uşor altitudine. Urcuşul însă continuă, cu zone mai lejere şi zone mai abrupte, cert e că la mine se vede că n-am mai ieşit de ceva vreme, nici acasă n-am făcut mişcare şi m-am ramolit.

Se trece pe lângă Pilişca Mică (1183 m), se mai urcă o vreme se şi se ocoleşte Pilişca Mare (1374 m – probabil cea mai înaltă formaţiune din zonă), se merge ceva timp pe curba de nivel, după care începe coborârea, cam în acelaşi moment când se intră pe marcaj cruce albastră. Acum, fiind şi destul de abrupt, rişti să-ţi rişti picioarele dacă nu eşti atent, sau măcar noada la una dintre multele alunecări şi căzături pe pojghiţa de gheaţă dintre zăpadă şi bolovani. Coborârea se domoleşte după ce ia drumul Pârâului Minerului, altă apă minerală, dar nu la fel de puternică la gust şi miros. De aici până în Băile Tuşnad nu mai este mult, iar după aproape 5 ore de mers aterizăm şi noi în gara micuţei staţiuni.

Taman bine, constatăm că un tren pleacă în 20 de minute şi ne impacientăm că nu a ajuns toată lumea. Trenul acesta e ideal – un personal (automotor) care ne lasă în Braşov la fix pentru a prinde acceleratul şi pentru a ajunge în Bucureşti la o oră decentă. Oarecum egoişti (dar plini de speranţă că va ajunge şi restul lumii la timp), luăm bilete şi constatăm că găsim loc numai până în Sinaia (şi câţiva mai norocoşi până în Câmpina) – dar asta e, avem de acum certitudinea că va fi un tren plin până la refuz.

Până în Braşov însă, ne bucurăm de un automotor cochet, curat, confortabil şi călduros, numai bun pentru nişte oameni fleaşcă de transpiraţie. Nu-mi vine să cred că un astfel de tren se menţine – o fi având legătură cu faptul că circulă numai între Braşov şi Târgu Mureş, iar majoritatea călătorilor sunt secui? Hmm… În Braşov aşteptăm să apară acceleratul de Satu Mare, deja cu întârziere. Evident că e plin, cu toate cele şase vagoane ataşate aici. şi are să se umple şi mai mult.

La Sinaia am luăm loc pe coridor, exilaţi împreună cu bagajele pe care uneori le folosim pe post de banchetă. Dar cum pe coridor avem parte de o permanentă vânzoleală, din cauza aglomerării şi comasării de prea mulţi oameni într-un tren prea mic, numai comod nu stăm. Ajungem în final şi în Gara de Nord, bucuroşi că am reuşit să luăm la bord nişte aer curat ceva mai departe de Valea Prahovei, bucuroşi că am atins puţină zăpadă fără să degerăm de frig (şi cât de frig ar fi putut să fie…), bucuroşi că am făcut şi ceva mişcare şi bucuroşi mai ales că am petrecut un final de săptămână între prieteni. Eu, în plus, sunt bucuroasă că nu s-a adeverit o temere mare cu care am pornit la drum: aceea că Paul nu se va simţi bine cu urşii. Ce bine că m-am înşelat!

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Ozunca Băi (Munţii Harghitei)

  1. mihaela says:

    F frumos rt-ul si pozele de asemenea; de ce nu s-ar simti paul bine cu ursii? unde ai mai vazut tu asa oameni de omenie? 😡

  2. Chris says:

    Nice Blog! I enjoyed reading it.
    And good to hear you have had a nice time in ozunca bai. Spread the word 😉

    greetings Chris

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s