My Metal Festival (Sala Polivalenta, Bucuresti)

Dintre cele trei concerte pe care Sepultura le-a susţinut în România, acesta va fi primul la care să mă regăsesc în public, aşa că plec spre Sala Polivalentă cu un amestec de curiozitate de a-i vedea pe brazilieni în faţa rockerimii conaţionale şi de speranţă că organizatorii My Metal Festival nu s-au hazardat în alegerea locului. Sub această titulatură se adunat de fapt trupele româneşti Krepuskul, L.O.S.T. şi Warganism, austriecii de la The Sorrow şi, principala atracţie, Sepultura. Deşi pe afişul festivalului apar şi nemţii de la Dew-Scented, cu câteva zile înainte de concert organizatorii anunţă indisponibilitatea acestora – pare-se dintr-o lipsă de comunicare cu managementul Sepultura; trupa este una care, fără a fi originală, dă foarte bine pe scenă, aşa că poate o vom putea vedea live la vară, aşa cum se arată în comunicatul respectiv.

Krepuskul este o premieră pentru mine, aşa că am ocazia să descopăr o combinaţie avangardistă de black, death, ceva alternativ şi pasaje experimentale. Fără să mă cucerească iremediabil, pot spune că cei trei îmi lasă o impresie frumoasă. Ceea ce îmi place e faptul că reuşesc să aibă un sunet complet în formulă de trio şi modul în care se folosesc de vocea clean. Ce aş avea de reproşat este lipsa unor elemente care să te prindă, care să-ţi rămână în cap şi cu ajutorul cărora să-i recunoşti uşor măcar în contextul scenei româneşti. Un lucru pe care îl remarc încă din acest moment este sonorizarea decentă a trupelor româneşti, putând emite pretenţii la un sunet bun în a doua jumătate a serii.

Pe cei de la L.O.S.T. i-am văzut cu plăcere în multe rânduri, aşa că mă bucurat să-i regăsesc în deschidere la Sepultura. Surpriza vine din prezenţa unui invitat special: Răzvan „R” Alexandru (Abigail) la a doua chitară; nu ştiu dacă acest fapt se rezumă la o invitaţie pentru concertul de faţă sau dacă va fi o mutare permanentă, deci rămâne ca membrii L.O.S.T. să ne lămurească. Nu lipsesc piesele-pilon din orice concert al bucureştenilor – Becoming A Lie, O viaţă, Ziua ce vine, mai noile Victims, Closure, Remains of Pain, plus promisiunea unui album cu titlul celei din urmă în viitorul apropiat. Prestaţia L.O.S.T. din seara asta este foarte bună, cu excepţia faptului că Vlad Buşcă (bas) nu se aude mai deloc la backing vocals; dar altfel concertul susţinut este reuşit, dublat de sonorizarea decentă. Sunetul e mai plin, mai închegat datorită celei de-a doua chitare, dar se pare că rolul acesteia se rezumă la atât, la a umple golurile, fără a contribui la armonia pieselor.

Warganism (cunoscută de mulţi vechi rockeri sub numele Dies Irae) nu se numără printre preferatele mele din scena autohtonă, dar este o trupă pe care merită s-o vezi live, măcar pentru o lecţie de dinamism şi pasiune crudă în concert. Muzicieni talentaţi, bucureştenii marşează pe promovarea albumului lansat anul trecut, Centipede, de la tricoul purtat de solistul Radu Iordache până la cea mai mare parte a pieselor (Golem, To Forget, Crowded, „mediatizata” şi nu degeaba Shadow Boxing, Stay, Live the Unique şi The Strangest Thing). Perioada mai veche e reprezentată de Warganism şi I Built the Symmetry of Chaos, motiv de entuziasm pentru mulţi fani din perioada de creştere a metalului extrem în România. Muzica agresivă şi directă,  care pleacă de la black/death şi ajunge la un stil modern cu structuri simple şi motive melodice trimiţând la metalcore, merge direct la ţintă şi e greu să nu apreciezi nivelul la care se situează astăzi Warganism.

Austriecii de la The Sorrow au darul de a fi surpriza serii şi, din câte îmi relatează prietenii, nu doar pentru mine. Această trupă tânără, cu patru ani de activitate şi un viitor al doilea album (care ar trebui să se lanseze la sfârşitul acestei luni), se pare că îi face pe mulţi dintre cei prezenţi să ridice din sprâncene, asta înainte de a se avânta în moshpit-urile ce „acompaniază” muzica agresivă, catchy şi avantajată de sunetul clar de la un capăt la altul. Piesele trupei, bine structurate dinamic, îmbină în modul caracteristic genului forţa şi melodicitatea; fără a excela la capitolul originalitate, ele creează o bază solidă pe care s-ar putea clădi un stil care să-şi găsească sprijinul în prezenţa scenică, a cărei calitate este deja o certitudine. Amalgamul thrash/death/metalcore al celor patru este primit cu un entuziasm care nu scapă trupeţilor, având efect de bumerang: spre sfârşitul concertului, basistul şi vocalul sar pe rând în spaţiul dintre scenă şi public pentru a fi mai aproape de acesta, spre disperarea oamenilor de ordine.

Despre Sepultura pot spune că nu a fost nici mai mult nici mai puţin decât ce mă aşteptam: o desfăşurare impresionată de forţe care ar fi putut rupe scena în două. Atitudinea de care dă dovadă Derrick Green, susţinută de muzicieni solizi precum Andreas Kisser şi Paulo Pinto Jr., plus un tobar demenţial ca Jean Dolabella, este suficientă pentru a te face un fan măcar al concertelor Sepultura, dacă nu al trupei. Recunosc, aşteptările mele sunt corelate cu show-ul văzut în urmă cu un an şi jumătate şi constat cu bucurie că nu şi-a pierdut calitatea de trupă care se simte foarte bine pe scenă, care ştie să facă un concert în forţă, greu, dinamic şi foarte direct. Publicul deja încălzit răspunde pe măsură, luând foc mai ales în timpul unor piese-etalon: Dead Embrionic Cells, Troops of Doom, Escape to the Void, Mass Hypnosis, Innerself, Sepulnation, Refuse / Resist, Territory, Arise şi, bineînţeles, Roots Bloody Roots. Cum sunt totuşi în turneu de promovare a recent lansatului A-Lex, brazilienii trec prin acesta în mod constant, inserând între piese vechi câteva din cele noi, ce aşteaptă să fie cunoscute de public: A-Lex I / Moloko Mesto, Filthy Rot, What I Do!, We’ve Lost You, A-Lex II / The Treatment, Forceful Behavior, A-Lex III / The Experiment şi Enough Said. Singurul aspect pe care l-as avea de reproşat este faptul că Derrick Green este destul de necomunicativ între piese, abia spre final purtând un dialog cu publicul. Altfel, cei în jur de o mie de oameni, fani înrăiţi sau simpli ascultători de metal, pot asista sâmbătă seara la un concert bun, cu Sepultura într-o formă de invidiat, şi îşi pot descărca energia într-o atmosferă deosebită creată chiar de ei; de remarcat cei care flutură steagul Braziliei, chiar în înghesuiala din primul rând, sau tipul ce poartă tricoul naţionalei cariocas.

Cred că din punctul de vedere al publicului, festivalul de o zi este o reuşită, cu mici decalaje ale timpilor de începere pentru fiecare trupă, dar fără întârzieri notabile. Bere, apă, sandvişuri sunt suficiente şi la preţuri rezonabile, iar numărul destul de restrâns al spectatorilor permite ca aerul din sală să fie respirabil în pofida fumului de ţigară. E drept, nişte coşuri de gunoi amplasate pe ici pe colo nu ar fi o idee rea, pe de altă parte nu ştiu câtă eficienţă ar avea oricum. Sunetul este în general bun, peste medie, iar volumul nu-i atât de ridicat încât să deranjeze; e drept, nu mă plimbat prea mult prin sală, punctul preferat ales de mine fiind lângă pupitrul de mixaj.

Însă din punctul de vedere al presei, lucrurile se dovedesc ceva mai delicate, partea spinoasă fiind de fapt interviurile pe care trebuie să le acorde Sepultura. Chemaţi unii de la orele 16:30, alţii ceva mai târziu, jurnaliştii aşteaptă să ţină aceste interviuri în timpul probelor de sunet, după un program eficient stabilit de organizatori (un sfert de oră pentru un interviu). Faptul că trupa ajunge la locul faptei cu 5 ore întârziere se pare că dă peste cap aceste planuri, de aici rezultând că unele interviuri se ţin în jur de ora 18, iar restul… rămân pe mai târziu, după ce mănâncă trupa. Acest „mai târziu” înseamnă de fapt prestaţia tuturor trupelor de deschidere, inclusiv The Sorrow, şi se traduce prin renunţarea, voluntară sau nu, a unor reprezentanţi ai presei la a vedea şi restul trupelor din desfăşurător. Cui îi aparţine până la urmă responsabilitatea nu ştiu, pentru că se pasează dintr-o parte în alta, probabil că undeva la mijloc; cert este că, pe lângă frustrarea celor care aşteaptă mai bine de patru ore pentru un interviu, asist la o lipsă de comunicare între organizatori, reprezentaţii casei de discuri în România, managementul Sepultura şi presă.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s