Complexul România

https://i0.wp.com/www.metropotam.ro/La-zi/2008/04/Teatru-Complexul-Romania-art7214438494/3.jpgÎn sfârşit, o seară la teatru. În ciuda abundenţei de piese celebre sau aparţinând unor nume sonore, am ales să risc cu ceva mai puţin cunoscut: Complexul România de Mihaela Michailov. Aflu ulterior că această piesă a câştigat premiul UNITER pentru Cea mai bună piesă românească a anului 2008. Ceea ce mă tentat din scurta descriere de pe site-ul TNB sunt frazele: „piesă despre noi, cei care am fost făcuţi pionieri, dar nu am ajuns utecişti” şi „o radiografie a societăţii în care acceptăm să trăim”. Eu nu am fost pionier, doar şoim, dar cei şase ani cu care m-a surprins decembrie ’89 îmi permit să-mi amintesc destule. Deci piesa în cauză o văd prin prisma unui copil care îşi aminteşte de cozile la tacâmuri de pui, de benzina pe cartelă, de „duminica asta circulăm că e cu soţ, săptămâna viitoare ne întoarcem luni la 1 noaptea”, de părerile anti-regim ale părinţilor exprimate numai în intimitatea apartamentului, de Europa Liberă pe radioul de la ţară, de serbările de la grădiniţă cu pluguşorul remixat pentru a cuprinde cârmaciul, analfabeta, patria şi partidul, de culesul de porumb / sfeclă / struguri la care mergeam cu elevii mamei, de bunicul care a lucrat la canal şi de multe altele.

Dar destul despre mine; am vrut numai să accentuez faptul că prima parte a descrierii menţionate este cât se poate de exactă. La fel şi a doua, dar revin. Piesa urmăreşte viaţa lui Georgică de când este mândru pionier, comandant de grupă cu şnur roşu şi aspirant la şnurul albastru de comandant de unitate până când, la ceva ani după revoluţie, reuşeşte să deschidă un lanţ de spălătorii auto în Bucureşti. Episoadele care-l marchează şi care devin decisive pentru destinul său ar fi, pe scurt: reuşitele şcolare şi pioniereşti (cu compunerile la lumina lanternei de genul „ţara noastră este frumoasă, avem şi munte, avem şi mare”), felul de a fi al tatălui său care nu poate să tacă şi care nu vrea să crească un copil îndobitocit în opoziţie cu teama şi protectoratul matern, „accidentul” securist care îi ucide părintele, închiderea într-o şcoală de corecţie a celui mai bun prieten al său, Mircică (cel care-şi scotea matricola şi scria pe zidurile şcolii sloganuri obscene la adresa lui Ceauşescu), revoluţia în care Mircică este împuşcat şi moare în braţele prietenului său, dezgustul din anii post-revoluţionari care-l face să emigreze în Canada să vândă piese auto, moartea bunicii, îmbolnăvirea mamei de Alzheimer, revenirea în România, moartea mamei, reuşita în afaceri cu spălătorii auto.

Piesa poate fi împărţită în două. Prima parte, ultimii ani ai deceniului 9, înseamnă contradicţia între ceea ce învaţă Georgică la şcoală despre partid şi conducătorul iubit, ţelurile de pionier fruntaş, sfaturile mamei şi ale bunicii care au ca scop protejarea lui (dar, în acelaşi timp, înregimentarea) şi atitudinea tatălui său ce doarme cu un radio sub pernă (atitudine care de altfel îi aduce şi moartea în urma unei glume la adresa „tovarăşei”), modul „liber” de a fi al prietenului său, propriile gânduri şi întrebări iscoditoare. Toate acestea se bat cap în cap şi copilul nu înţelege de ce tatăl său a plecat într-o delegaţie lungă şi nu va veni la serbarea la care i se va înmâna şnurul albastru. Revoluţia şi căderea lui Ceauşescu înseamnă ieşirea în stradă alături de Mircică, ce cade secerat de un glonţ şi moare în braţele sale, moment evocat mai târziu prin cuvintele aproximative: ce-i poţi spune unui om care moare?

Partea a doua, deschisă de aruncarea omniprezentelor sacoşe ce ţineau rândul la cozi, înseamnă anii post-decembrişti care-l dezgustă profund pe tânărul Georgică. Motivele sunt multe, încep cu refuzul mamei de a vorbi despre trecut şi se termină cu observaţia că toate leprele din fostul regim comunist, toţi pupincuriştii, toţi securiştii şi torţionarii acum se află în continuare la putere sau au măcar un loc călduţ asigurat. Decizia este că nu poate rămâne într-o ţară în care oamenii sunt ucişi cu bâtele pe stradă iar preşedintele mulţumeşte prin intermediul televiziunii publice pentru aceasta, într-o ţară care şi-a câştigat libertatea dar nu ştie ce să facă cu ea, într-o ţară în care simte că prietenul său a murit degeaba, bolşevicii de ieri – socialiştii de azi făcându-şi în continuare jocurile. Destinaţia este Canada, unde ar putea vinde piese auto în magazinul unui prieten, iar hotărârea este finală, în ciuda insistenţelor mamei şi ale bunicii – clasicele: „ce să faci tu între străini”, „să-ţi găseşti o fată de treabă, dar să fie româncă”, „acolo nu dă nimeni doi bani pe tine, aici ne e greu, dar măcar suntem împreună”, „mai bine apuca-te de facultate că nu te-am crescut cu educaţia pe care ţi-am oferit-o ca să ajungi sa vinzi piese auto”, aceleaşi fraze până la urmă şantajiste emoţional, tăietoare de aripi şi care îndeamnă la plafonare şi la bălăcire în propria mocirlă.

Georgică îşi face un rost în Canada, inevitabil se înstrăinează de mica lui familie rămasă în România, bunica moare şi el nu poate ajunge la înmormântare şi se întoarce abia când mama lui dă semne vădite de Alzheimer (maladie aleasă deloc întâmplător – oare câţi nu preferă să uite ororile trecutului în loc să şi le asume, câţi dintre noi nu aleg memoria selectivă şi amnezia voluntară?), care duc la internarea ei într-un sanatoriu, apoi la moartea ei. Cu banii şi experienţa dobândite în Canada, Georgică recunoaşte ca moment crucial în viaţa lui ziua când a ţinut în mână cheile proprii sale spălătorii de maşini. Cum constată şi el, „spălatul” este în România o îndeletnicire profitabilă şi la modă. Afacerea se extinde, iar finalul îl surprinde pe protagonist într-un monolog în care regăsim esenţa întregii drame. Începe de la maşinile pe care le vede zilnic în spălătoriile sale şi le compară cu cele din surprizele rare, din pachetele venite din străinătate, pe care le împărţea cu Mircică în boxa blocului, când visau la astfel de bolizi, decapotabili, fără frâne şi cu viteze de avion pe o şosea numai a lor, pe şoseaua prin cer a lui Mircică.

Trece prin experienţa vieţii în străinătate când apăra ca un reflex reputaţia ţării sale, deşi ştia contrariul. Ajunge la definiţia celor trei caracteristici specifice regimului comunist şi de care încă nu am reuşit (sau nu am vrut) să ne debarasăm: frică („Stare de adâncă nelinişte şi tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar; lipsă de curaj, teamă, înfricoşare”), paranoia („Nume generic pentru un grup de boli psihice cronice care se manifestă prin lipsă de logică în gândire, prin idei fixe, prin susceptibilitate, prin orgoliu exagerat, prin mania persecuţiei, prin halucinaţii etc.”), complex („Întreg, unitate formată din mai multe părţi, din mai multe elemente”, „Ansamblu de construcţii, de unităţi industriale sau comerciale etc. cu funcţii deosebite, grupate teritorial, care alcătuiesc un tot unitar servind aceluiaşi scop”, „Ansamblu de tendinţe inconştiente formate în copilărie pe baza anumitor relaţii familiale şi sociale, care determină comportarea ulterioară a persoanei”). Această ultimă definiţie este repetată crescendo şi se stinge în aplauzele finale ale publicului. Diagnostic? Sentinţă?

Avem expus pe tavă destinul unui om inteligent crescut cu un astfel de complex – complexul ţării din care provine, al educaţiei „în spirit colectiv” care i s-a dat, complexul politicii pumnului în gură, complexul fricii şi panicii întipărite pe faţa mamei lui Mircică – un complex de care este conştient (spre deosebire de mulţi alţii) şi din care se zbate să iasă. Chiar dacă aceasta înseamnă despărţirea şi înstrăinarea de cei dragi, vieţuirea între străini, alegerea unui mod de viaţă materialist în cele din urmă. Ceea ce mi se pare mie interesant este acea moarte care îl marchează cel mai mult: nu a tatălui în beciurile Securităţii, nu a bunicii care făcea cea mai bună supă cu găluşte, nu a mamei care i-a dat viaţă, ci a prietenului său Mircică. Este adevărat că e greu să te marcheze ceva mai mult decât ochii sticloşi ai unui om care îţi moare în braţe, decât să simţi cum inima i se opreşte în mâinile tale; dar mai mult decât atât, eu văd în evocarea morţii prietenului său evocarea morţii tuturor eroilor anonimi, cei mai mulţi tineri, aproape copii, din decembrie 1989. Dacă a fost sau nu inutilă, dacă se va reuşi spargerea complexului România, rămâne să judece publicul. Şi istoria.

Complexul România nu înseamnă numai teatru, ci o implicare a publicului în joc, o militare împotriva spălării de creier, dincolo de amintirile dureroase; cei mai mulţi din cei prezenţi au fost şi ei pionieri, iar cei care-şi asumă aceasta răspund provocării de a cânta „Am cravata mea, sunt pionier”. Jocul actorilor este întretăiat de proiecţii din arhivele TVR, pre- şi post-revoluţionare, cu laude la adresa lui Ceauşescu – „un om dintre oameni pentru oameni”, la adresa înfloritoarei industrii, cu ştirea câştigării Cupei Campionilor de către Steaua, cu imaginile fugii dictatorilor, cu mineriadele, cu un Iliescu zâmbind ipocrit şi greţos, cu un Vadim fanfaronar.

Un ultim lucru, dar nu cel din urmă: prestaţia actorilor este magistrală. Pentru a transmite o gamă atât de largă de sentimente contrare, de exuberanţă, de furii înăbuşite, de teroare interioară, de nebunie, de lehamite, de speranţă trebuie să fii mai mult decât un bun actor. Părerea mea neavizată este că Răzvan Oprea (Georgică, un joc emoţionant şi expresiv), Eduard Adam (Mircică), Diana Dumbravă (mama lui Georgică), Ioan Andrei Ionescu (tatăl lui Georgică, un mare plus pentru revolta autentică din rol), Sanda Toma (bunica lui Georgică), Carmen Ungureanu (mama lui Mircică) şi Mihai Calotă (securistul, genială interpretare) transpun excelent pe podeaua sălii Atelier un scenariu remarcabil.

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Culturale and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s