Tura de iarnă (Cabana Vlădeasa – Cabana Giumalău)

De ceva vreme grupul UT este invadat de mail-uri referitoare la unde să petrecem Crăciunul şi, mai important, unde ne destrăbălăm de Revelion. Astfel se leagă două ture, pentru unii întrerupte de reveniri în Bucureşti sau pe unde mai au părinţii (şi implicit mâncarea), iar pentru alţii, ca mine, transformate într-o tură lungă cât vreo zece zile. Plecăm din Bucureşti pe 25 decembrie, taman bine când sunt drumurile şi trenurile mai libere, cu acceleratul de 20:30 spre Huedin. În această primă parte suntem următorii: eu, Alinuţa, Vlăduţ, Vladimir, Ice şi Sprite din Bucureşti, adăugându-se Mateo şi Laura în Huedin, veniţi din Cluj-Napoca. Eu personal dorm beton tot drumul, cu atâta nesimţire încât la un moment dat visez că dorm într-un pat.

Ziua 1

Ajungem în gara din Huedin la 6 dimineaţa (uimitor, fără întârziere) cu speranţe mari de a găsi ocazie pentru Rogojel – satul în care se intră efectiv în traseu. Eu am vorbit iniţial cu un rechin, dar am concluzionat că ne cere prea mult, aşa că a rămas să ne bazăm pe norocul şi inspiraţia de moment. Evident că nu opreşte nimeni la ora aia, mai ales când vede şase nebuni cu bagaje, chiar dacă Vlăduţ şi Vladimir încearcă să ne fenteze părăsind grupul ca să pară singuri şi cu şanse mai mari de „ia-mă nene”. Între timp Ice intră în ceea ce pare bodega din centru, îl urmăm sperând că mai târziu vom avea mai mult noroc, iar tanti de la bar ne găseşte un rechin să ne ducă cu 150 de lei; mai întâi îl rugăm să aştepte ora 9, să apară Laura şi Mateo de la gară. Astfel pe la 9:30 pornim spre Rogojel; din gara Bologa mai adunăm doi tineri cu rucsacuri în spate şi la 10:15 plecăm în traseu.

Urmăm banda albastră prin Fundătura şi Poiana Frânturilor, mai întâi printre ultimele case risipite ale satului, apoi pe o coastă ce pare interminabilă din cauza ceţii împletite cu albul zăpezii. A, da, am uitat să zic: încă din Huedin ne întâmpină stratul de zăpadă, strat care în Rogojel e mai mare şi tot creşte odată cu înaintarea noastră în traseu. Iar zăpada e mare, albă, moale şi pufoasă, zgâriată de urme de bocanci sau de dâre de schiuri. Ceva mai încet decât fruntea plutonului, în două ore sunt la cabană. Deasupra ei cerul se prefigurează senin, dar eu şi Sprite parcă mergem cu norul, astfel încât totul e acoperit de negură când ajungem noi. Aşa cum voi afla, e singurul aspect mohorât al vremii din aproape toată tura.

Cabana Vlădeasa (1430 m) are de toate: locuri berechet, electricitate, apă fierbinte la baie, chiuvete, duşuri şi bude curate (aici este clar neterminat, wc-urile fiind despărţite prin pături şi având ca uşi cearşafuri), căldură ca lumea (fie prin sobă, fie prin calorifer de la centrala pe lemne), o sală de mese suficientă pentru câţi suntem adunaţi, ceai fierbinte la 1 leu, camere super pentru 15 lei pe noapte şi, să nu uit, cabanieri primitori. La Vlădeasa se schiază – unde? Peste tot. Nu există pârtie amenajată, nu avem teleschi şi nici puncte de închiriere echipament, aşa că cine ajunge aici iarna trebuie să aibă propriile scule şi disponibilitatea de a şi le căra, ceea ce înseamnă că adio cocalari şi piţipoance, doar oameni ok, majoritatea maghiari.

Ne-am preluăm camera cu balcon, eu mă aşez strategic ca o felină în patul de după sobă, apoi o dăm pe mâncare, ceai, rentz, zgândărim cele două pisici ale locului şi îl plictisim groaznic pe Vlăduţ. Fiind destul de rece în sala de mese, eu mă retrag la căldura aşternutului, nu înainte însă de a admira cerul ca de sticlă cu puzderia lui de stele. Somnul nu ezită să se înfiripeze pe la 20:30, ca în orice primă zi de aer curat.

Ziua 2

Somnul dulce mi-l întrerup benevol la 7 pentru a prinde răsăritul de la prima geană. Astfel deger prin balcon mai bine de-o oră, cu o pătură înfăşurată bine, tot aşteptând să apară şi soarele, nu doar trandafiriul zorilor. Pe la 10:30 plecăm în traseu, cam singurul serios care se poate face într-o zi scurtă de iarnă – punct roşu, până la Vârful Vlădeasa (1836 m) şi înapoi pe altă variantă. Urcăm coasta din spatele cabanei, toţi cu excepţia lui Mateo care a rămâne să se distreze cu schiurile lui de tură. Mergem o vreme pe urmele de schiuri, printre brazii cocoşaţi de zăpadă şi pe sub bolta albastră-albastră, dominată de un soare orbitor. Ieşim în golul alpin, unde bate un vânticel subţire şi tăios; nu mai ştiu care din băieţi întreabă dacă ne mai simţim faţa pe partea stângă, pentru că eu nu-mi mai simt nici fundul.

După ce ieşi în gol, nu mai mergi mult şi ajungi la staţia meteo de pe vârf; cam două ore cu totul de când am pornit de jos şi cât poposim în spatele staţiei. Laura şi Sprite au ca ţintă numai vârful, aşa că nu-i aşteptăm după ce ajungem, dar ne vor spune că intră în staţie şi sunt serviţi cu un binevenit ceai fierbinte. Într-o zi senină ca aceasta, privirii i se desfăşoară Munţii Gilău, Munţii Mezeş şi Munţii Bihor cu releul de pe vârful omonim. Deşi totul este destul de jos ca altitudine, fără stânci semeţe îmbrăcate în alb, imaginea e deosebit de frumoasă.

Începem coborârea fără să ştim exact pe unde ar trebui, numai în jos să fie; a, da, însoţiţi de un dulău simpatic ce se lipeşte acolo de noi. Pe partea aceasta a versantului zăpada are proporţii şi mai mari, aşa că decid că cea mai înţeleaptă abordare este alunecarea controlată pe fund. După ce reîncep să merg, îmi dau seama că mai bine aş fi continuat pe fund, pentru că reuşesc să-mi prind şi să-mi sucesc o gleznă sub o rădăcina.

Coborârea se termină lângă Pietrele Albe, unde poposim şi studiem harta, nefiind siguri pe unde se continuă traseul. După ce ne hotărâm să facem prima încercare prin pădure, hop şi marcajul – numai unde ar trebui, la început, nu apare. De aici mergem lejer, cu mici suişuri şi coborâşuri peste Dealul Petrieni, pe lângă crucea ce marchează un accident aviatic, pe o cărare intersectată adesea de urme de schiuri ce se pierd în jos, în pădure, de ne întrebăm cum de-au ratat schiorii ăia copacii şi pe turiştii din potecă. Micul nostru convoi îşi sapă urme prin zăpadă, iar Vlăduţ este consemnat la coadă plutonului din cauza pasului său de cocostârc de şi Vladimir se plânge că-i e greu să meargă pe urmele lui – ce să mai zic de mine şi Alinuţa… La cabană revenim pe la orele 16, după un ultim urcuş până la intrarea spre căldurică.

Afară deja muşcă gerul, aşa că ordinea firească este: schimbat, mâncat, băgat în sac la un somn de pensionar. Somnul meu cel dulce este întrerupt de o violentă ceartă între Alinuţa şi Mateo pe tema folosirii aerului ca izolant. Nu mai ştiu dacă iese sau nu cu bătaie căci amândoi fiind extrem de virulenţi, cert e că îi trimit pe ambii la origini pentru că abia mai adorm apoi din cauza durerii din glezna sucită.

Ziua 3

Astăzi de dimineaţă pleacă majoritatea lumii, Ice, Vladimir, Vlăduţ şi Sprite, urmând ca după-amiază să coboare şi Laura cu Mateo. Din acest motiv, cele două zuze rămase (eu şi Alinuţa) suntem mutate la „separeu” într-o camera de trei paturi încălzită de un calorifer. E clar că nu va mia fi la fel de cald ca lângă sobă, dar pare a fi în ordine. Cât stăm cu Laura la soare, aflăm de la un salvamontist de un alt traseu ce ar trebui să ducă la un punct de belvedere destul de apropiat – la jumătate de oră, zice el. Plecăm deci pe la 12:15 pe bandă albastră de la liziera pădurii din dreptul cabanei spre Piatra Bănişorului, urmând să ne oprim la o formaţiune de stânci ceva mai apropiată.

Şi dă-i şi luptă, şi luptă şi dă-i prin zăpada neatinsă – superbă imagine într-adevăr, pentru că prin pădure nu-s decât pe alocuri urme de ciute. Totuşi, se luptă ceva Alinuţa cu omătul în faţa mea. După vreo oră jumate de mers pe Dealul Teşiturilor ceva nu miroase bine; tot studiem noi harta şi decidem că am trecut de locul cu pricina, ieşirea de belvedere fiind într-o rarişte oarecum deviată de la traseul marcat, aşa că ne întoarcem la o bifurcaţie pe care am văzut-o mai devreme. Ieşim într-adevăr la belvedere, vedem şi bolovanul cu pricina, nimic impresionant; în vale satele Rogojel şi Vişagu, doar unghiul  este puţin schimbat faţă de cabană, dar măcar ieşim la mişcare. Ne mai ia o oră jumate să ne întoarcem. Ajungem la concluzia că şi-a râs puţin salvamontisul de noi, că nu faci juma’ de oră până acolo nici vara – poate doar cu bicicleta. Totuşi urme până atunci n-au fost făcute şi ne-au găsit pe noi…

La cabană băgăm o supă instant, apoi ceai cu biscuiţi şi cozonac; îl sunăm pe Vladimir să-l întrebăm de ponturi pentru a ajunge în Huedin, întrucât nu avem intenţia de a prinde singura rata din Rogojel de a doua zi la 6:15. Răspunsul e simplu: mergeţi, nene, şi speraţi. Apoi ne băgăm la căldurică, citim, legumim, eu bag somn devreme şi mult. Pentru că merit.

Ziua 4

Trezirea la 7, că e de mers. Strângem, mâncăm şi pe sub răsăritul aprins de pe la 8:30 coborâm pe triunghi roşu (drumul forestier din timpul verii) spre civilizaţie – vorba vine, căci după o oră, în Rogojel, abia dai de câte un om, dară-mi-te de vreo maşină care să ne ia şi pe noi. În faţa bufetului aşteptăm vreo zece minute aşa-zisa maşină de lapte, dar îngheţăm şi o luăm pe drum, însoţite de, probabil, acelaşi dulău frumos din creastă. După ce Alinuţa îi dă ultimele bucăţi de carne pe care le are, îl cucerim definitiv, chiar dacă tot ea îl traumatizează aproape căzând peste el. După vreo 5 kilometri printr-un ger teribil, mai frig decât sus la cabană, timp în care ne e ceva teamă de lupi (ni s-a povestit că astă vară, când nu era deci lipsă de mâncare, au halit vreo douăzeci de câini din satele de sub munte, direct din lanţ din curtea gospodăriilor), ieşim în drumul judeţean şi chiar înainte de intrarea în Săcuieu opreşte un Opel şi ne pescuieşte.

Îi spunem adio dulăului şi ne urcăm sperând să prindem trenul de 11:42 spre Cluj-Napoca. E deja ceasul 11, dar şoferul este băiat de treabă, ne lasă chiar în gara din Huedin şi nu ne ia decât 10 lei. Cumpărăm rapid bilete şi ne urcăm în „foamea de zi”, acceleratul de la Timişoara spre Iaşi. După o oră de târât ca pe bicicletă, ajungem şi în oraşul în care ne aşteaptă Laura şi Mateo. Mergem la apartamentul Laurei, mâncăm ciorbă de perişoare şi sarmale (foarte bune!), apoi plecăm în mall în special pentru cumpărături alimentare din Auchan, dar dăm şi o tură „dureroasă” la Jack Wolfskin – mai bine nu mergeam, că au nene nişte preţuri… Înapoi la Laura facem un binemeritat duş şi eu prind puţin somn, întrerupt de reluarea discuţie pe tema utilizării aerului în izolarea termică – deja îmi vine să-i omor pe amândoi. Pe la miezul nopţii ajungem la New Croco pentru spaghete şi pizza, apoi direct la tren – „foamea de noapte”, din care urmează să coborâm în Vatra Dornei. Rucsacul meu e dureros de greu, al Alinuţei şi mai şi, în plus trebuie să-i vină pachet mâncare de la mama prin Vladimir.

Ziua 5

La ora imposibilă numită şi 5 coborâm în Vatra Dornei; e un frig crâncen, dar ştim că nu-i nici pe departe temperatura de acum câteva nopţi de -28 de grade. La gară ne întâmpină Alex, fratele Laurei, care ar fi trebuit şi el să meargă cu noi dar nu mai poate. Cum Alex lucrează într-un bar lângă gară, îl „ajutăm” să-l deschidă, deşi acest lucru s-ar produce mult mai târziu. Acolo deci ne facem bârlogul, bem cafea şi mâncăm ceva până pe la 7, când ajunge şi acceleratul de Bucureşti cu restul de trupă ce urcă azi. Per total, tura din Giumalău va fi formată din următorii: Anda, Andrei, Marius, Mihu, Răzvan Creţu, Anita, Ciuli, Alex, Cincineru, Bogdan Vet, Alinuţa, eu, Mada, Andrei B, Anca Frisky, Wizard, Dorin, Laura, Mateo, Marean, Mădălina, Ancuţa, Vladimir, Marius H, Ana-Maria Neghiniţă, Livia, Vlăduţ, Mirela, Vali, Raul, Ştefania, Mihai B, Bacea, Hike, Adina, Leonidas, Monica, Alisa, Maria, Kilo, Babau şi Iulian.

Îi preluăm pe prietenii noştri din gară şi, cu rata de 7:30, ajungem în satul Rusca, de unde începe traseul. Oamenii sunt înfometaţi, mie îmi e frig, aşa că la 8:30 împreună cu Alinuţa o iau la picior, încet-încet sub rucsacul greu, pe marcaj triunghi roşu. După ce mergem deja cam o oră şi ne oprim să scoatem beţele pentru orice eventualitate de lupi (şi pe aici cică au mâncat de curând un câine), apar şi ai noştri veseli şi sprinteni din urmă, având în faţă o sanie plină cu rucsacurile lor şi trasă de doi cai zdraveni. Cum grămada cere vârf, aruncăm şi noi poverile noastre şi dintr-o dată lumea devine mult mai frumoasă. Continuăm o vreme pe lângă Pârâul Rusca, apoi cotim dreapta pe drumul forestier ce însoţeşte Pârâul Giumalău. Cam 5 km din cei 9 până la cabană îi parcurgem astfel, fără bagaje, până când caii nu mai pot înainta.

Plătim, 10 lei de om (aici mă revolt şi nu pricep cum unora li se pare mult, când dai banii ăştia în Bucureşti pe taxi fără să te gândeşti, iar aici munca celor doi cai te-a scutit de un efort imens), ne punem iar hardughiile în spate şi continuăm urcuşul, ceva mai accentuat în curând, dar oricum foarte accesibil, urmărind în principal drumul forestier şi tăind din când în când curbele. Acum se vede bine efectul turei din Vlădeasa, căci urc repede în ciuda rucsacului greu şi a zăpezii destul de mari. Puţin înainte de miezul zilei ajungem şi la Cabana Giumalău (1641 m), după vreo 3 ore jumate de traseu.

Ne ocupăm paturile, constatăm cât de mică e cabana şi ne întrebăm cum vom încăpea acolo 42 de oameni, apoi eu ies pentru nişte fotografii; mă ia valul şi urcat pe Vârful Giumalău (1857 m), oarecum în spatele cabanei. Încerc să merg pe paşii celor ce au plecat puţin mai devreme, pe bucata de jos reuşesc, apoi însă vântul din ce în ce mai puternic a acoperit complet urmele. Dacă la urcare putem spune că vântul „adie”, când mă apropii de vârf bate din ce în ce mai tare; zăpada fină depusă deasupra aleargă nebun, intru de câteva ori în omăt până la brâu de parcă înot (e chiar frustrant să vezi stâlpul cu marcajul la nici zece metri de tine şi să nu poţi ajunge la el) şi frigul mă muşcă de faţă. Ajung după o oră pe vârf, iar aici fără beţe îmi e destul de greu să mă ţin pe picioare din cauza vântului. Trag repede nişte poze, admir masiva cruce de piatră de pe vârf pe jumătate îmbrăcată în zăpadă, apoi o iau repejor la vale. Constat cu uimire că propriile mele urme vechi de nici zece minute deja nu se mai văd în unele locuri. Încă jumătate de oră de coborâre, mai pe picioare, mai pe fund, apoi o supă fierbinte şi o terapie de dezgheţ.

Asist o vreme la jocul încins de risk, dar, cum în cabană e destul de frig, mă bag în cameră, la căldurica sacului de dormit. La început e răcoare, dar când ne strângem toţi 22 din camera aia căldura devine insuportabilă peste noapte, asta în lipsa unei sobe calde. Ne înghesuim deci ca sardelele, eu între Alinuţa şi Dorin-cel-care-sforăie-groaznic, şi dormim până dă soarele.

Ziua 6

Ne-am trezit pe la 8, mâncăm şi constatăm cu stupoare că toaleta din cabană este încuiată pentru a nu mai opri nimeni apa de la chiuvetă (să nu îngheţe), aşa că trebuie să ne mulţumim cu frigul din budele de afară. După aranjamente de sute de ani, plecăm spre Vârful Alunu împreună cu trioul instigator Anda, Andrei şi Marius, la care ne adăugăm eu, Alinuţa, Livia şi Vlăduţ, plus alţi câţiva numai până pe Vârful Giumalău. Din nou ne întâmpină un vânt teribil, aşa că, în ciuda soarelui puternic, trebuie să ne punem gecile şi să ne tragem cagulele.

Aici avem parte de nelipsita şi mereu fascinanta lecţie de geografie marcă înregistrată Vlăduţ. Astfel aflăm că, într-o zi splendidă ca aceasta, de pe vârf se văd: Carpaţii Păduroşi cu Masivul Cernahora (în Ucraina, că harta noastră s-a terminat), Munţii Maramureşului, Obcina Mare, Munţii Rodnei (cu accent pe Vârful Ineu), Munţii Suhard, Munţii Bârgăului, Munţii Călimani (cu Vârful Pietrosu Călimani), Munţii Bistriţei, Munţii Gurghiu, departe de tot Munţii Hăşmaş, Munţii Ceahlău, chiar lângă noi Pietrosu Bistriţei şi Munţii Rarău, apoi Obcina Mare şi Obcina Feredeu. Pe lângă masivele muntoase susţinute de dealurile subcarpatice, impresionantă este marea Depresiune a Dornelor, întinsă pe Dorna şi Bistriţa printre dealuri şi acoperită de un translucid văl de ceaţă.

Din vârf începem coborârea ce urmează creasta, pe marcaj punct albastru; acum zăpada alternează între puţin adâncă, îngheţată, bună de mers pe ea şi lipsă totală de se vede pământul, pentru că vântul face o bună treabă în zonă. Trecem pe lângă Vârful Stegile (1750 m) cu stâncile lui, apoi traversăm pădurea, ocolind un vârf (aici ne zboară prin faţă doi cocoşi de munte), mai urcăm un vârfuleţ şi pe următorul ne oprim, în spaţiu deschis, fără pădure, şi scăldat într-un soare fierbinte, accentuat de lipsa vântului.

Aici decidem că nu are sens să mai mergem pe Alunu; până acolo (adică două vârfuri) e aceeaşi treabă ca şi până aici, dar este necesară măcar o oră jumate la dus şi tot pe atât la întors, asta ţinând cont de faptul că trebuie să urcăm tot ce am coborât deja. Poposim deci aici vreo jumătate de oră să prindem bronz, mâncăm prăjiturile aduse de Livia pentru copiii cuminţi, asistăm la lupte greco-romane Vlăduţ versus Andrei sondate cu zăpadă în ochi, apoi o luăm înapoi pe la orele 13. Vântul s-a calmat de tot, aşa că întoarcerea e una alene printre razele de soare şi umbrele păduricii; pe Giumalău facem poza de grup, apoi o luăm în cădere liberă spre cabană. Cert e că nu prea avem chef să ajung, în zăpadă şi la soare fiind atât de bine… La cabană ne întâlnim cu trupa care a venit azi – oameni consemnaţi la serviciu cu o zi înainte. De-acum să vezi înghesuială. Au urcat si ei tot ajutaţi de sanie, în urma SMS-ului trimis cu numărul proprietarului; a, cu excepţia celor trei ameţiţi (se ştiu ei) care au ratat coborârea la cap de linie, în Dorna Băi, şi s-au întors împreună cu trenul până la Triaj.

După apus, când şi în veranda scăldată în soare se face frig, ne băgăm în cameră pentru băutură şi chitară, nu ştiu exact care e ordinea. Babau şi Vladimir prestează alternativ la instrumente, Bacea şi Ştefania se fac praf de la alcoale, noi restul o ţinem din cântec în glumă şi invers până aproape de miezul nopţii. Acum este momentul să ieşim la aer curat (cu excepţia lui Leonidas pe care nu-l poate trezi nimeni) şi să numărăm invers împreună, sperând la un an mai bun. Ne aprindem artificiile (din cele vechi – un băţ pe care-l ţii în mână), admirăm puzderia de stele de pe bolta cristal, tragem în piept gerul tăios dar înviorător şi… 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1 – LA MULŢI ANI! Ne pupăm şi ne urăm un an plin de bucurii, apoi ne reinstalăm în căldura bolnăvicioasă din cameră şi continuăm încă vreo două ore cu chităreală şi băutură.

Ziua 7

Ne permitem azi să dormim până pe la 9, aerisim cât de cât camera (au fost totuşi 26 de oameni aici, în cele 12 paturi şi pe jos, iar aerul a devenit insuportabil), strângem saltelele de pe duşumea, ne recuperăm cât de cât lucrurile împrăştiate şi ne adunăm la un mic dejun copios, aşa, ca pentru prima zi a anului.

În timp ce unii „escaladează” vârful, eu plecat împreună cu Marius, Livia, Vlăduţ, Ana-Maria, Vet, Frisky, Wiz, Magda şi Andrei B pe curba de nivel marcată de bandă galbenă până în Poiana Ciungilor. Mergem puţin prin pădure, apoi pe pajiştea alpină înzăpezită până când dăm de poiana străjuită de o stână: o imensitate albă ca un enorm teren de fotbal acoperit de zăpadă când adâncă, când îngheţată, dar mereu scânteietoare de m-ar năuci fără ochelari. Stăm şi ne primenim la soare, ne bucurăm de căldura lui în faţa stânei, unii gojesc seminţe, alţii încearcă să surprindă momentul, apoi pe la 12:30 o luăm înapoi. Pe curba de nivel, cu coasta în stânga şi soarele în dreapta, fără pic de vânt, simţim cum arde şi nişte rogojini de plajă ar fi taman bune.

Pe la orele 15 suntem înapoi la cabană unde Leonida, Kilo şi Vali au degajat masa şi băncile din lemn; moţăi pe verandă, iar când a începe să se prefigureze apusul pornesc repejor spre muţuţuoiul din spatele cabanei pentru a imortaliza faza mai de la înălţime. Vântul s-a pornit binişor, iar gerul e mai tăios decât ieri. Totuşi, reuşesc să fac în aşa fel încât să nu-mi îngheţe degetele pe declanşator, noroc cu mănuşile bune şi cu cele două polare de pe sub geacă. Între timp, la cabană e mare inginerie – lucru la pârtie, dar ce pârtie! Nu oricum, ci cu schepsis, cu turnantă şi cu tot cei trebuie, dar mai ales cu voie bună.

Înăuntru se mănâncă, se joacă table şi cărţi, aşa că mă lipesc şi eu în cameră la un joc de whist la care, fenomenal, nu mai ies ultima. Nici prima, ceea ce-i bine, că înseamnă că am noroc în dragoste. Vântul pornit mai devreme alungă timpul frumos de până acum, iar peste cabană şi împrejurimi se lasă ceaţă – una d-aia densă, de nu vezi şi nu auzi, iar odată cu ceaţă pe lângă cabană vin şi lupii. De aici încep poveştile spuse cu seninătate de Babau despre fantoma de pe Scara, iele, vârcolaci, inele energetice şi bolovanul (poartă între lumi) de la Omu şi aşa mai departe, de bagă groaza în Magda şi-n Frisky care încep să-şi caute disperate bărbaţii. De departe cel mai haios este însă vârcolacul din budă, cu care eu mă conversez la greu – ce naiba or fi pus în vinul ăla din „familia Adria”?! După astfel de poveşti înduioşătoare de noapte bună, eu mă bag la aşternut, căci urmează să mă trezesc devreme pentru strâns bagajul şi coborât în Rusca.

Ziua 8

Sau plecarea. Mă trezesc pe la 9 să am timp să strâng totul in linişte şi să mănânc ceva. Deşi trenul e seara târziu, vreau să cobor cu majoritatea celor decişi să plece azi (adică Livia, Vlăduţ, Frisky, Wizard, Mateo şi Cincineru), mai ales că vremea s-a stricat, a început să fulguiască, iar posibilitatea unor lupi în potecă nu este deloc exclusă. La ora 11 o luăm deci la picior, coborâm vreo două ore, nici prea repede, nici prea încet, întâlnim un grup de vreo 25 de oameni (posibil cheflii) ce urcă din greu spre cabană şi ne întrebăm unde vor încăpea.

În Rusca abia ajungem în staţia de autobuz că şi apare unul venind de nu ştiu unde, ne preia pe mine şi pe Cincineru, căci Mateo a rămas în urmă (restul lumii merge spre Piatra Neamţ, în direcţie opusă). În Vatra Dornei prima acţiune este să schimbăm biletele din data de 3 ianuarie în unele cu data de 2, sperând din tot sufletul că vom mai prinde loc. Avem noroc, fericire mare. Între timp apare şi Mateo venit cu o ocazie, ne reîntâlnim cu Laura şi cu fratele ei plus altă lume nouă şi ne îndreptăm spre pârtie. Aici eu îi las pe băieţi, trag câteva poze (nimic impresionant, plin de piţipoance cu cizme cu toc şi de cocalari în adidaşi de piele întoarsă) şi pornesc hai-hui prin parc să mă bucur de peisaj, când mă sună Iulian că a ajuns şi el, e la gară şi schimbă biletul. Îl preiau de acolo, ne mai plimbăm puţin pentru că eu vreau să surprind Dorna îngheţată şi cele câteva clădiri de pe strada principală a staţiunii, apoi îi regăsim pe ceilalţi într-o bombă faină cu muzică rock.

Aproape de orele 19 ne reîntoarcem la gară să ne luăm bagajele lăsate acolo, fiind deja ora închiderii, după care căutăm un restaurant, ceva unde să băgăm o pizza sau ce-o fi şi să facem să treacă mai mult de două ore cât aveam până la tren. Pizza nu e delicioasă, dar măcar ţine de foame, iar la 21:30 ne urcăm în tren. Acceleratul de întoarcere nu-i arhiplin (cum se preconizează cele din 3 şi 4 ianuarie), dar nici liber cât să ne întindem pe banchete, cel puţin la noi în compartiment şi altul nu căutăm. Ţin să spun că după ce vine controlorul dorm beton, cu scurte întreruperi cât să mai dau jos o bluză sau să mai beau nişte apă (asta pe fundalul programului artistic dat de un copil care urlă aproape încontinuu), până dimineaţa când ajungem în Bucureşti – culmea, fără întârziere. Cele 10 ore de tren sunt preambulul întoarcerii într-un oraş cenuşiu, trist, nenins şi cu un aer irespirabil. Dar este totuşi acasă.

Ce pot spun acum despre acest scurt concediu alb şi geros… A fost fain; a fost senin, o vreme superbă, a fost frig, dar un frig din ală de simţi cum îţi limpezeşte creierii, a fost gura de aer proaspăt după care tânjeam, a fost mişcare, a fost voie bună, au fost jocuri de cărţi, a fost chitară, a fost mâncare şi băutură, au fost oameni alături de care mi-a făcut o mare plăcere să păşesc în noul an. Dar… dar a lipsit ceva. A lipsit cineva.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s