Cabana Dochia (Munţii Ceahlău)

Toamna plouă sau ninge cu aniversări; de data aceasta, în Ceahlău ne invită Vlăduţ, să dea de băut la cabana Dochia. Cu maşina plecăm la miezul nopţii din Bucureşti eu, Bogdan, Alinuţa, Marean si Mădălina; după vreo 5 ore jumate pe DN2, care străbate o mare parte din lungimea Moldovei, ajungem la Izvoru Muntelui, unde ne băgăm la un scurt somn. Dacă în timpul drumului pe bancheta din spate s-a mai aţipit, eu şi Bogdan suntem morţi de somn. Relaşul nu durează mult, pentru că la 7 şi ceva apare şi restul de gaşcă venită cu trenul până în Bicaz: Vlăduţ (evident), Livia, Magda, Andrei, Ana-Maria, Ancuţa, Vladimir, Babau, Adina, Leonidas, Vali, Iulia, Mihai, Rodica, Cristian şi Ice. Ne trezesc prin încercări de a răsturna maşina, aşa că ieşim şi noi la aer şi ne echipăm, pe o ploaie enervantă.

Alegem traseul cel mai scurt, pe bandă albastră, prin Curmătura Lutu Roşu. Nu după mult timp, ploaia se transformă în lapoviţă, apoi lapoviţa în ninsoare, ca după nici jumătate de traseu zăpada să aibă deja câţiva centimetri. Urcuşul este destul de susţinut, îngreunat de zăpada care alunecă. Rămân în urmă cu Bogdan care simte tot mai des nevoia să se oprească, dar parcă e puţin mai rezistent decât până acum. Problema majoră începe să fie frigul care se instalează într-un corp încins când face o pauză. Încerc varianta cu colţarii, dar după nici 5 minute îi scot, că, deşi nu mai alunec, mai mult mă încurcă; zăpada e mică şi pufoasă, nu au în ce să se înfigă şi de vreo două ori mă împiedic în ei. Trecem pe lângă Piatra cu Apă, o grotă aflată în apropierea unui loc amenajat cu băncuţe şi panouri informative, apoi pe lângă adunătura de stânci numite Detunatele.

Pe lungimea întregului traseu întâlnim astfel de panouri, completate sau în curs de completare, băncuţe, balustrade, trepte de lemn şi întărituri de metal. Pe lângă acestea, aproape nici un gunoi, de unde îţi dai seama că taxa de intrare în rezervaţie merită. Cu această ocazie constat că noi nu-am plătit-o, pentru că n-am ştiut unde şi am uitat complet de ea. Aflăm mai târziu că la căbănuţa de jos, unde ne-am echipat, trebuia plătită; nu-i nimic, o vom face la coborâre. Pe la ora 12 ajungem şi noi la cabană, obosiţi şi ofticaţi că din cauza ceţii şi a ninsorii spulberate de vânt nu putem vedea nimic din frumosul peisaj pe care-l ghicim pe undeva pe jos, dar încântaţi de zăpada moale şi din ce în ce mai mare, care a îmbrăcat pământul şi ramurile coniferelor.

În cabană e cald şi bine, bem ceai, mâncăm ceva, ne luăm în primire paturile şi hotărâm să ieşim la o bălăureală spre Vârful Toaca. Mă refer la mine, Vlăduţ, Livia, Bogdan, Ice şi Iulia; restul lumii preferă să se bage la somn. Când ieşim din cabană, pe la 13:30, vântul se înteţeşte şi împroaşcă violent feţele şi ochii cu ninsoarea aspră, iar termometrul de lângă uşa cabanei arată -10 grade. Adăugându-se la asta ceaţa destul de deasă, ne dăm seama că nu are nici un sens să urcăm pe Toaca. Nu numai că n-am vedea nimic, dar nici nu ne-ar face plăcere – şi atunci ce rost mai are? Mergem numai până pe Vârful Lepezi aflat imediat în spatele cabanei, constatăm că nu avem ce constata şi coborâm spre schitul de la Piatra Lăcrimată. E bine în bisericuţa de lemn, adăpostiţi de vântul turbat de afară şi de zăpada care ne-a julit deja obrajii. Când ieşim, parcă e şi mai rău; eu îmi uit beţele lângă zid, mă întorc după ele şi, deşi n-au trecut nici cinci minute, nu se mai vede nici urmă de bocanc. Regăsim cabana şi nu ne mai urnim din sala de mese.

Stăm la un vin fiert şi vorbe vreo două ore, timp în care ne reperează copilul unora de-acolo care, pentru că Livia îi oferă o bomboană (scăpata la timp privirilor lui Vlăduţ), vrea să ne cumpere bere. Apoi îl vede pe Bogdan fumând, dă să pună mâna pe ţigară şi Vlăduţ îi zice că n-are voie, să nu fumeze că o să se îmbolnăvească şi n-o să i se mai scoale. Şi cum copiii au obiceiul să repete ce li se spune, deja îl vedem cum zice ceva în genul ăla când l-o vedea pe tac-su fumând. Şi cum stăm noi acolo, într-o atmosferă calmă şi arhaică, începe apocalipsa: intră pe uşă prima tranşă a unui grup de elevi din Botoşani (vreo 30 la număr, aflăm noi a doua zi), urcaţi din Durău (şi tot urcă, întrucât ajung în reprize pe parcursul a vreo două-trei ore). Vlăduţ tocmai povesteşte ceva, aşa că îl rog să se oprească două secunde să-mi permită să mă oripilez – blugi mulaţi (de udat nu-s uzi, că zăpada e genul „uscat”, dar mă întreb cum de n-or fi îngheţat), gecuţe cu blăniţă, rucsăcei din fâş colorat, etc. La asta adăugăm tărăboiul. Sala de mese se umple rapid de fum, liniştea se evaporează, aşa că am decid că-i timpul să-i trezim pe ai noştri şi să mutăm trupele în cameră. Mai ales că trebuie să ne punem şi noi pe chefuit, nu? Le dăm deşteptarea şi le zicem băieţilor că-i aşteaptă prospături de liceu în sala de mese, dar cum manelele au început deja să răsune hotărăsc că trebuie mai întâi să bea ceva.

Dăm tonul cu masa şi etalarea de bunătăţi (pateu, conserve de peşte, brânză topită, brânză Făgăraş, salată şi ceapă, precum şi celebrul praf digestiv preparat de Leonidas), urmează vinul foarte bun luat de Vlăduţ de la o cramă, apoi pateurile cu ciuperci sau spanac şi cornuleţele care dispar ca prin minune. Această fază, dar şi altele, le imortalizează Iulia şi realizează acest scurt metraj. Merită văzut, eu nu găsesc cuvintele pentru a descrie. După ce bunătăţile se vaporizează, cum nu avem nicio chitară de data asta, ne punem pe jucat mimă. Fără cronometru, fără oftică, doar cu o grămadă de miştouri, râsete, inspiraţie. Merită menţionate momentele în care Magda mimează cuvântul „mason”, în care Alinuţa înregistrează singurul eşec al serii, dar şi cea mai grea provocare, cuvântul „tâlc”, mima lui Babau pentru „apus”, din nou Magda cu „cardan” şi eu încercând să-mi conving coechipierii să găsească un sinonim pentru chef – adică „chiolhan”. Renunţăm totuşi la ideea propusă de Iulia – „tutu”, în traducere costum de balerină, şi la „entropia” propusă de Marean când se prinde că nu ştie cum s-o explice şi eu n-am nici un chef să-l ajut, mai ales după discuţiile cu mişcarea browniană din timpul mesei. A, şi să nu uit, cuvânt de ordine: pedofilie!

Mima durează ceva timp, întreruptă de cântatul la mulţi ani pentru Vlăduţ şi oferirea cadoului, un primus, de care sper sincer că se bucură. Când ne plictisim de vorbit prin semne, cineva vine cu ideea să mergem să vedem cum dansează puştimea manele; e adevărat, deja am băgat şi noi ceva vin şi avem curaj. Reuşim să capturăm o masă de unde ne distrăm copios pe unele faze, gagii fiind deja beţi bine. Totuşi, fumul dens ne trimite în cameră, unde mulţi deja încearcă să doarmă. Scoate Mărin telefonul să ne pună muzică, se mai lăsă cu bancuri şi bârfă, mai dăm o tură prin sala de mese, terminăm tot vinul şi, cam trotilaţi, ne îndreptăm spre paturi, dar pe propriile picioare şi, cu surprindere, în linie dreaptă.

Eu mă trezesc peste noapte, cu un rău cumplit. Decantez în toaletă şi cred că stau pe acolo cam o oră. Înapoi în cameră mă apucă iar şi noroc cu Livia care e pe fază şi-mi înmânează o pungă. Apoi mă ia cu tremurat – tremur cu polarul pe mine şi băgată în sac, în condiţiile în care în cameră e oricum foarte cald. Reuşesc să mă potolesc şi să adorm, dar dimineaţa e şi mai rău – nu reuşesc să mă ţin pe picioare şi mă dor îngrozitor stomacul şi burta. Rapid două furazolidoane şi ceva pentru indigestie de la Ancuţa, apoi stai întinsă şi aşteaptă să-şi facă efectul. Pe la ora 10 oamenii pleacă deja; eu le zic de la început că nu-s în stare şi că mai stau o vreme. Portocala dată de Livia mă ţine doar cât să-mi fac rucsacul, apoi vrea afară – te pui cu portocala? După asta urmează cea mai penibilă fază în care mă buşeşte, fără nici un motiv, plânsul şi nu mă mai pot opri, o reacţie necontrolată pentru care, chiar şi pe moment, sunt conştientă că n-am nici o explicaţie.

Cu chiu cu vai, pe la 11:30, ne urnim şi noi, întârziere din a cărei cauză nu mai ajungem în timp util în Piatra Neamţ pentru a trece pe la Vlăduţ pe-acasă. Cel mai teamă îmi e că n-o să mă pot ţine pe propriile picioare în traseu. Cum ieşim, ne întâmpină vântul şi mai puternic decât ieri; în primii 50 de metri până ne mai adăpostim cât de cât avem genele şi sprâncenele îngheţate şi pielea feţei dureroasă. Cu grijă să mă înfig bine în beţele de tură şi să-mi feresc cum pot obrajii, la care adaug şi efectul aerului curat, îmi trece tot răul. Îl simt însă revenind de fiecare dată când ne oprim pentru a-i aştepta pe Mădălina şi Marean. Ajungem jos după trei ore, ne schimbăm, mâncăm rapid ceva în timp ce trebuie să apară şi cei doi; ajung şi ei şi ne relatează căzătura de puţin mai sus, la nişte trepte de lemn.

La 15:30 plecăm şi ne e teamă că drumul de întoarcere va fi plin de zăpadă şi gheaţă. Dar cum am ieşim în şoseaua principală, spre Bicaz, aceasta se dovedeşte curată şi, după Piatra Neamţ, uscată, aşa că se circulă nesperat de bine. Îi pasez Alinuţei locul de lângă şofer, să-l mai ţină şi ea de vorbă pe Bogdan, şi reuşesc să dorm două ore. La recomandarea lui Marean, oprim să mâncăm la o bodegă de camionagii, chiar la intrarea în Râmnicu Sărat – foarte bună mâncare, proaspătă, rapidă şi ieftină, iau şi la pachet. Acasă ajung târziu, după ora 23, şi mă jur că nu mai merg la drum atât de lung cu maşina, să pierd o noapte întreagă având grijă să nu adoarmă şoferul, atâta timp cât există varianta trenului, chiar dacă mai scumpă bine. Şi dacă e musai nevoie de maşină, cu schimbul nene, că toţi avem apoi de urcat.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s