Cantonul Cheia (Munţii Buila-Vânturăriţa)

Este probabil ultimul weekend însorit şi uscat din toamna aceasta, weekend asezonat cu o ieşire între stâncile calcaroase ale masivului Buila-Vânturăriţa. Ne strângem trei maşini şi în jur de 6 dimineaţa pornim spre Râmnicu-Vâlcea cu destinaţia Cheia şi, dacă e posibil, cantonul Cheia, cu autoturismele până sus. Trupa este formată din: Vlăduţ, Livia, Ioana, Emil, eu, Bogdan, Ancuţa, Vladimir, Andrei, Ice, Bacea şi Ştefan. Ar trebui să vină şi Sprite, dar se pare că de vineri îl ia o febră, aşa că spune pas. Pe Dealul Negru, la mititei, ne oprim de ne strângem cu toţii, următoarea regrupare fiind la capătul satului Cheia. De aici mergem pe forestier, pe lângă schiturile Iezer şi Pahomie, în timp ce pe cer se profilează, încă din Cheia, creasta stâncoasă a masivului. Trecem pe lângă un grup mare de tineri care fac traseul pe jos, prin pădure, şi ne gândim cu groază că ei sunt ceilalţi care au rezervat „câteva” locuri la cabană – cel puţin 20 de tineri, dar din fericire, cum aflăm mai târziu, sunt studenţi la geologie şi nu dorm la cabană. Oprim la intrarea în tunel pentru ca cei trei bolizi să-şi mai tragă sufletul (şi ambreiajul), apoi coborâm spre cabană. Trecem de câteva ori vadul secat, cu ceva dificultăţi în zonele cu rădăcini ale drumului, şi chiar înainte de cabană traversăm apa Pârâului Cheia. Noi, cei din Seat, pentru că se încăpăţânează Bogdan; Vlăduţ şi Andrei lasă maşinile înainte de apă, lucru ce se sondează mai târziu cu miştouri legate de existenţa sau integritatea autoturismelor.

La cabană ne întâmpină nea Ion, cel mai tare cabanier din toate timpurile, încadrat de cele două căţele ciobănesc mioritic, Molda şi Mândra. Molda, o imensitate de câine cu nişte labe enorme, ne mârâie deranjată şi se ţine circumspectă deoparte, în schimb Mândra, o căţea ceva mai mică şi în totalitate albă, e complet lipici, se uită cu ochii mari şi căprui la tine până ţi se bagă în suflet. Ne luăm în primire camera, ne echipăm şi ieşim într-un fel de traseu improvizat, cumva spre Brâna Caprelor, dar cu ocol pe unul din „copiii” stâncii numite Santinela – traseu nemarcat, dar cât să-i facem hatârul lui Vlăduţ de a ne urca pe un „muţuţoi”. Ne băgăm deci printre stânci, prin pădure, pe frunze şi pietre parşive, cotim după intuiţie şi ajungem pe un prag stâncos de unde se vede într-un anume fel intrarea din partea asta în Cheile Cheii. Atâta stâncă îţi taie suflarea, iar modul în care cade lumina pe masa calcaroasă îmi aminteşte de Cheile Râmeţului, doar puţin mai blând aici peisajul datorită copacilor înveşmântaţi de toamnă.

Coborâm şi continuăm pe triunghi albastru, prin chei. Trecem pe lângă o cascadă-sifon, apoi urcăm cea mai mare parte a unui grohotiş abrupt; pare aiurea rău de la distanţă, dar mergând în zig-zag nu e chiar atât de nasol. Din nou ajungem pe un prag, pe lângă Claia Strâmbă, de unde îi vedem pe alpiniştii ce se luptă cu una din stâncile pe lângă care am mers mai devreme – au ajuns sus şi acum coboară, ne trimitem reciproc chiuituri. Continuăm puţin pe brână, dar cum începe s-o ia în jos şi ceasul arată deja ora 16, decidem să ne întoarcem, mai ales că gândul multora stă la fasolea cu cârnaţi şi ciolan pe care a promis-o cabanierul. Coborât grohotişul, dar eu, Bogdan şi Ice ne băgăm într-o grotă de la poalele căderii de pietre, ne târâm pe acolo şi ne murdărim ca porcii (eu şi Ice), apoi mai facem o escală destul de lungă la sifonul văzut mai devreme – evident, pentru fotografii. În timpul acesta trece pe lângă noi, spre brână, şi grupul de studenţi; ne întrebăm dacă chiar au chef să facă Cheile Cheii, dar mai târziu se vor întoarce şi ei. Ne lasă însă o javretă albă care pare că ştie fiecare cotlon al zonei.

Revenim şi noi la cabană unde lumea bagă deja fasole, dar zicem că e timp să mergem şi până la cea mai apropiată peşteră de care ne-a vorbit cabanierul. Trecem pârâul, mergem puţin în avale până la primul grohotiş ce duce spre Vârful Strogşoara, urcăm prin dreapta lui şi dăm de gura peşterii; la lumina frontalelor, evident, fiind deja întuneric. Imediat după intrare, peştera se lărgeşte printr-o cameră înaltă, populată de o colonie de lilieci – ciudatele creaturi a căror faţă numai mama lor o poate iubi. Dorm cu toţii, aşa că nu ne trezim cu nici unul încâlcit prin păr. În dreapta însă peştera se îngustează rapid, se intră printr-o gaură pe burtă, apoi se lărgeşte şi s-ar mai continua, dar se coboară câţiva metri brusc (vreo 7-8 zicea cabanierul) la care e nevoie de rapel, aşa că nici nu mai trecem prin gaură. De fapt, peştera are vreo 800 de metri lungime, noi cred că parcurgem vreo 10%.

La cabană nu mai e fasole, dar mai primim câte o porţie din cea mai bună ciorbă acră cu hrean, apoi floricele şi fin fiert – şi roşu, şi alb, nici nu ştiam că cel alb poate fi atât de bun fiert. În timp ce camera se încălzeşte bine, noi ne strângem în jurul focului de afară, bem, râdem, facem planuri pentru Crăciun şi Revelion, ne simţim super. Cine n-a venit o ratează pe Bacea luând-o pe arătură (ea zice că doar s-a ameţit, dar noi zicem altceva, o fi de la aburi, că ea a fiert vinul) şi întreţinându-se cu alpiniştii, şi mai pe arătură decât ea. Pe la 22:30, pe fundal de meci, ne băgăm în aşternuturi, fiind destul de obosiţi.

Duminică dimineaţa, trezirea! Până în ora 8, că afară e frumos şi-i păcat să stai în casă. După micul dejun şi strângerea bagajelor, o luăm iar la bălăurit, prin preajmă. Cum eu, Ice şi Bogdan am văzut prima peşteră, plecăm spre a doua, numită Peştera cu Lac, urcând pe al doilea grohotiş, cel ce dă chiar în Şaua Strogşoara. Tot pe dreapta, după vreo două treimi din lungimea lui, se intră pe gaura din stânga; te târăşti puţin în genunchi, dar apoi locul se lărgeşte bine. Spre lac se ajunge prin tunelul din dreapta, pentru că cel mai evident coridor, drept înainte, dă de fapt deasupra sălii principale. Din sala mare se coboară spre „baltă”, un lac lung ce începe acolo, cu apă rece şi tare bună. Se urcă pe deasupra şi prin deschiderea îngustă ce urmează se observă că frumuseţea peşterii d-abia de acolo începe, însă e destul de greu de continuat fără o coardă de care să te ajuţi pe pereţii umezi. Nu are sens să mai zic că acum nu mai suntem murdari ca porcii, ci ca aurolacii (mai ales eu, de ce să mint). Cât facem noi fotografii, ceilalţi, care mai întâi au trecut pe la prima peşteră, ajung şi la aceasta, intră, ies şi noi tot acolo rămânem.

Ieşind din peşteră, vedem că lumea şi-a lăsase polarele acolo, de aici deducem că a urcat până în şa, deci o luăm şi noi în sus. Ne întâlnim pe strase, noi în sus, ei în jos, fiecare „aruncând” cu bolovani şi strigând „PIATRĂĂĂ!!!”. După ce alunecăm şi expediem tot ce putem în jos, ajungem şi noi în şa, de unde din păcat nu se vede mare lucru din cauza arborilor. Aşa că ne căţărăm pe nişte colţi din apropiere pentru o perspectivă mai „limpede” – merită efortul, căci toată valea se desfăşoară sub noi, Santinela stă în dreapta, iar pe peretele Strogşoarei se întrezăreşte intrarea în inaccesibila Peşteră Miraj. Ne-a povestit cabanierul şi de ea, printre cele mai frumoase, şi de altele care sunt închise pentru a nu fi distruse, fiind absolut mirifice.

Coborâm rapid, prin alunecare (ne)controlată, ne grăbim la cabană să mai strângem ce mai e de strâns, să facem socotelile şi s-o întindem spre casă. Drumul spre Cheia decurge fără peripeţii; pentru noi, că lui Vlăduţ, din cauza vibraţiilor, i se desprinde geamul copilotului de pe suport şi nu mai poate fi ridicat. Speră să-i poată face ceva la părinţii Liviei, altfel ar fi destul de trist pe autostradă şi tragic în parcare. După ce ajung şi vitejii din Kia, care stau să facă poze şi noi nu ştim ce-i cu ei de ne întoarcem să-i căutăm, plecăm spre Piteşti. Aici, cum este încă devreme, dăm curs invitaţiei lui Grasu şi îi invadăm casa. Îi mâncăm clătitele, cornurile, cireşele din compot şi îi bem sucul de morcovi, stăm la bârfă şi ne bucurăm cu toţii că o revedem. Continuăm pe autostradă, fluid până la vreo 20 de kilometri de Bucureşti, de unde abia ne târâm din cauza cretinilor care intră pe banda de urgenţă, frânează brusc când văd poliţia şi se buşesc, generând noi motive pentru ca traficul să se blocheze.

Cam aşa s-a petrecut prima mea ieşire în Buila, cu promisiunea certă de a reveni la vară, când ziua e lungă, noaptea caldă, stânca uscată şi numai bună de făcut creasta. Masivul, deşi micuţ (cel mai mic parc naţional) şi scund (până în 1900 m), este captivant, sălbatic şi seducător.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Cantonul Cheia (Munţii Buila-Vânturăriţa)

  1. Stefan says:

    Mersi mult pt RT. Imi plac f mult RT-urile scrise de tine. Sa ai o saptamana frumoasa! 😉

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s