Cabana Piatra Singuratică (Munţii Hăşmaş)

Se pare că lunile toamnei sunt pline de zile de naştere şi aniversări. La Piatra Singuratică ne invită pentru acest weekend Ancuţa şi Nefas, care cumulează împreună jumătate de secol; cu cât contribuie fiecare, nu spunem. Aşa că la mulţi ani, Ancuţa, la mulţi ani, Nefas! Plecăm sâmbătă dimineaţa din Aviaţiei pe la 6 şi ceva, cinci maşini pline ochi: Iulian, Vladimir, Ancuţa, Alisa, Edi, Corina, Costina, Nefas, Ice, Diana, Laura, Mateo, Victor, Mihaela şi Andrei. Plouă mocăneşte, bate ceva vânt şi, per total, e o vreme în care nu-ţi vine să ieşi din casă. Sperăm ca la finalul celor 300 de kilometri să se mai schimbe lucrurile. De la Comarnic în sus începem să prindem speranţă pentru că norii s-au risipit, iar puţinii rămaşi au căpătat culoarea aurie a răsăritului. Oprim la două benzinării consecutive; la prima toaleta e închisă, în schimb ne întâmpină două pisici hămesite care miorlăie de ţi se rupe inima şi care devorează un croasant pe nemestecate. Zicem să plecăm mai repede că par să mănânce orice, inclusiv maşinile; o luăm din loc, dar nu înainte de a se alătura milogelii generale şi un câine bătrân, blând şi trist. La a doua benzinărie depistăm toaleta spre care indică şi o săgeată remarcată de Vladimir: „Centru colectare uleiuri uzate”. Cred că se poate spune şi aşa…

De la Sinaia în sus e şi mai frumos, aici nici nu cred că a plouat, iar Bucegii zâmbesc scăldaţi în soare. Din Braşov spre Sfântul Gheorghe, Miercurea Ciuc şi Bălan mergem întins, printre sâni (Sânmartin, Sândominic, Sâncrăieni – d-ăştia, dar la ce vă gândeaţi, perverşilor?!) şi dealuri superb îmbrăcate în toate culorile toamnei. După şase ore de drum, parcăm maşinile lângă cimitirul din Bălan, unde constatăm că mai e un grup de patru bucureşteni cu aceeaşi destinaţie şi o luăm pe drumul forestier. După primul pod peste Pârâul Covaci, pe partea stângă a drumului, traseul marcat prin bandă albastră urcă o vreme abrupt prin pădure, după care îşi urmează cursul în urcare domoală. În două ore ajungem la cabană, asta după ce eu şi Victor încercăm varianta care se desprinde la un moment dat pe cruce albastră spre locul de belvedere numit „La Pândă”, ne plictisim de un urcuş care pare că nu ajunge nicăieri şi ne întoarcem.

Piatra Singuratică este o căbănuţă în apropierea unei coame stâncoase numite Piatra Ascuţită, cu un cabanier foarte amabil şi cu o sobă care fumegă. Locul este splendid, ar merita ceva reparaţii micuţa cabană chiar dacă asta ar însemna mărirea tarifului care acum este 5 lei pe noapte. Mâncăm repede şi la orele 15 o parte din noi porneşte spre Vârful Hăşmaşul Mare, pe bandă roşie. Coborâm prin spatele cabanei, dăm în Şaua La Curmătură, apoi începem să urcăm pe plaiuri şi prin pădure. Marcajul ocoleşte vârful, aşa că dintr-un anumit punct îl părăsim şi o luăm în stânga, urcăm un prim vârf, coborâm puţin şi urmează ultimul urcuş pe Vârful Hăşmaşul Mare (1792 m), după cam o oră şi jumătate de la plecare.

De aici, pe vreme senină, se vede tare frumos în jur, în special Ceahlăul şi, mai înspre nord, probabil Călimanii (of, geografia asta…). Pe lângă acestea, toate tărâmurile mai joase din jur, stâncile, Lacul Bălan, dealurile, păşunile, pădurile şi mai nici o aşezare omenească. Ne strângem cu toţii în jurul crucii de acolo, facem fotografii, scriem ceva în caietul cu amintiri şi, bătuţi de vântul destul de rece, începem coborârea, de data asta încercând să ocolim vârful mai scund şi să dăm direct în pădure. Ne iese faza şi ne îndreptăm rapid spre cabană, ştiind că trebuie tăiate lemne cât mai este lumină, aşa că în mai puţin de o oră suntem înapoi şi o găsim pe Costina luptându-se cu focul şi cu soba spartă pe alocuri. Iese fum pe horn, dar şi pe uşă.

Fiind încă lumină şi având perspectiva unui frumos apus, eu ţin să mă urc pe colţii de stânca de lângă cabană. Mă însoţesc Victor şi Ice, dar acesta din urmă renunţă la căţărat din cauza genunchiului ce trebuie flexat mai mult de 90 de grade. În timp ce urcăm pe stânca şi lanţurile reci, de sus coboară trei tineri; când văd cu ce e încălţată gagica, să-mi vină rău: pantofi sport cu talpa fără rizuri. Tot respectul că nu se crizează, strânge din dinţi şi coboară, deşi se vede că bine nu-i e, dar nu pot să nu mă gândesc că tipul a adus-o pe acolo să scape de ea. Geez, n-aş merge încălţată aşa nici să urc un deal de teamă să nu alunec pe iarbă… În fine, mă sui repede pe prima stâncă, până la cruce, de unde văd ce mai e din apus şi restul stâncilor îmbrăcate în lumina blândă şi roşu-aurie, apoi coborâm şi continuăm spre gaura în care se măsoară fundurile. Eu nu ştiu acest aspect, aşa că o iau pe deasupra ei, apoi mergem până la cel mai apropiat vârf. S-a înserat bine, aşa că scoatem frontalele, ne întoarcem şi acum trec şi eu prin gaură. Spre surprinderea mea, încap.

La cabană, urşii trubaduri au biruit în lupta cu soba; chiar şi uşa se închide, aşa că s-a încălzit. Atmosfera însă se „încinge” de-a binelea după vreo jumătate de oră când Vladimir scoate chitara, sărbătoriţii sticlele de vin şi delicatesele, iar noi toţi ne strângem în jurul caietului cu cântece şi începem „cheful”. Asta până pe la 11 noaptea, când oboseala unui drum lung cu maşina şi a urcuşurilor îşi spune cuvântul şi ne biruie somnul. Cred că adorm în doi timpi şi trei mişcări, ştiu numai că mă trezesc în miez de noapte că nu mai pot de cald. Vreau să mai scot ceva de pe mine, dau să mă ridic în fund şi zbang cu capul în patul de sus în care doarme Iulian; nu cred totuşi că simte. Adopt altă abordare, apoi trag la aghioase până pe la 7; nu ştiu cine şi dacă sforăie, n-am mai dormit demult atât de adânc.

La 7 ies din cabană, în sandale şi cu aparatul de gât; de pe iarba scârţâind de brumă privesc o frântură de răsărit şi chiar şi acum mi-e ciudă că mi-a fost lene să-mi trag bocancii şi casca şi să urc până lângă cruce şi să văd totul mult mai bine. Dar cum Vladimir zice că a venit acolo pentru a şaptea oară, o fi şi pentru mine cândva o a doua oară. Pe la 9 am fac cu toţii ochi, începem să strângem, ne punem bine burţile la punct şi găsim timp să mai dăm o tură pe stânci. Acelaşi punct de observaţie, dar parcă alt peisaj, în lumina dimineţii şi sub ceţurile care stau în suspensie printre culmile dealurilor.

Pornim în jos pe la 12 cred, nici nu mă mai uit la ceas. Eu cu Ice şi cu Victor ne zicem să vedem totuşi ce-i cu belvedere aia din „La Pândă”, aşa că imediat cum coborâm de la cabană cotim stânga pe cruce albastră. Mai urcăm, mai coborâm prin pădurea deasă şi, după mai bine de jumătate de oră de ocol, ajungem la un mic platou stâncos de unde panorama, chiar dacă nu spectaculoasă, este destul de largă şi înspre cabană, şi înspre Piatra Ascuţită, şi înspre Bălan. O luăm apoi spre drumul „principal”, dar cred că micul detur ne costă o oră în care apartenenţii celor două maşini ne înjură puţin în parcarea din Bălan.

Drumul de întoarcere durează ceva mai mult decât cel de sâmbătă dimineaţa, în special din cauza opririi în Cheia să mâncăm la Zăganul şi din cauza aglomeraţiei infernale dinaintea şi din jurul oraşului Ploieşti. Acolo stăm o vreme în „trenuleţul” de maşini, dar apoi spre Otopeni se circulă decent, iar în Băneasa nu stăm prea mult. Una peste alta, la 10 noaptea intru în casă, încântată de o tură faină pe vreme splendidă. Să tot fie.

Fotografii