Chestii care mă derajează

Este vorba despre o colecţie. În egoismul meu, nu mă gândesc acum la criza economică globală (deşi poate că ar trebui?), sau la războiul din Georgia, sau la foametea din unele părţi ale lumii; nici măcar la subţierea stratului de ozon, defrişările intensive sau dispariţia unor specii. Nu-s insensibilă, analize personale referitoare la cele de mai sus fac din când în când, dar aş fi ipocrită dacă aş spune că acestea îmi irită nervii zi de zi. Altele sunt aspectele care mă zgândăresc – minore, cu trei rânduri de dinţi mici şi ascuţiţi, ca o continuă jenă. Le-aş putea asemăna cu păduchii – inofensivi dacă îi compari cu o maladie mortală sau care te lasă infirm, dar atât de supărători într-un mod constat. Aşa că mai jos am înşirat câteva chestii care mă deranjează – unele într-o zi, altele în altă zi, pe rând sau concomitent, fără vreo ordine a importanţei sau cronologică. Singurele legături între paragrafele ce urmează sunt că se întâmplă în societatea românească şi că o agasează pe subsemnata domnişoară de pension.

Mergi pe trotuar şi faci slalom printre flegme; aşa e, nu ne pasă de nimic, suntem un popor de „flegmatici”. Eu aş zice că suntem o societate de flegme, dar poate că-i doar părerea mea. Ne stă saliva-n gât – jos cu ea; şi nu oricum, ce rost are să scuipi discret într-un şerveţel sau după un tufiş? Nu, dom’le, să vadă toţi ce forţă ai în laringe şi în limbă; şi ce arsenal de mizerie ai acolo! Şi flegmează cât mai departe, cu boltă şi efect, iar cine se întâmplă să treacă pe acolo să se ferească, doar trăim într-o junglă. Fără nici o tentă sexistă, am observat fenomenul mai ales la bărbaţi; asta nu înseamnă că n-am văzut femei făcând acest gest cu aceeaşi abnegaţie. În ceea ce priveşte vârsta n-avem graniţe, cum nu-s nici la categoriile etnico-sociale: de la „băieţaşi” de zece ani şi adolescenţi teribilişti, la oameni în toată firea şi boşorogi care mai au puţin să-şi arunce flegma cu tot cu proteză; de asemenea, de la ţigani cu ghiul şi la muncitori alcoolici, la tineri studenţi şi la domni/doamne cu ştaif. Am ajuns să cred că e o demonstraţie a forţei sau a miserupismului, nu m-am hotărât. Dar uneori mă simt cam outsider… Las’ că-mi trece!

Continuăm cu mămicile cu bebeluşi care au impresia că orice loc este bun pentru servirea mesei: în tren, pe stradă, pe banca de lângă bloc, în metrou. Pentru bebeluşi, nu pentru ele. Eu înţeleg că orice sugar are nevoie de hrană şi de o disciplină a mesei, perfect normal. Anormal mi se pare să-ţi scoţi sânul la vedere în locaţiile enumerate mai sus (şi cred că ar mai fi locuri de adăugat, eu le-am trecut pe cele văzute cu ochii mei) ca să-i dai „lu’ ala micu’” să sugă. Chiar nu poate aştepta să ajungi acasă? Sau măcar într-un loc mai retras. Pe de altă parte, bănuiesc că e greu de egalat senzaţia de importanţă pe care ţi-o dai când pe magistrala M2, între Victoriei şi Unirii, îţi expui părţile corpului ca să-ti hrăneşti progenitura: uite, dom’le, ce mamă exemplar sunt, cum în toată aglomeraţia fac un efort în aşa hal doar ca să-i fie bine lu’ asta micu’!

Revenim pe stradă. Oarecum. Niciodată nu mi-au plăcut oamenii care fumează şi merg, chiar dacă e la „aer liber”. Aşa cum mi se pare aberantă o lege care să interzică fumatul în baruri (deşi-s nefumător, sunt pe principiul nu-ţi convine, nu intri, e domeniu privat până la urmă), la fel sunt împotriva fumatului pe stradă. Nu exagerăm: n-am nimic cu omul care aşteaptă în staţia de autobuz şi trage din pipă, nici cu cei de pe bănci (sau în picioare, nu contează) în parcuri. Dar mă deranjează când merge cineva în faţa mea pe stradă şi mă afumă ca o locomotivă. De obicei abordez strategia depăşirii sau a alegerii altui trotuar, dar nu mereu este posibil. Mai ales când merg la facultate şi cum scap de un fumător ambulant dau de altul. Şi nu, nu mi se pare ok să aleg altă rută din cauza unor nesimţiţi. În general fumatul pe stradă este însoţit de aruncarea chiştocului aprins pe jos. Echivalent, aruncarea chiştocului din maşină, că scrumiera din bemve arată mult prea bine ca să se murdărească. Dar îmi ies cu adevărat din pepeni când dau de poteci de chiştoace suprapuse peste potecile montane – nici aici nu scap?!

Tot pe stradă; sau mijloace de transport, sau magazine. Mă deranjează limbajul vulgar, obscen, trivial. Nu, nu-s una d-aia de roşeşte când se vorbeşte cu-pi-şi-cu-pu, din contră, ştiu să înjur şi o fac. Încerc doar să o reduc pentru ocaziile „importante”. Dar nu mă refer la înjurături; uneori cred că-s singurele care ne menţin sănătoşi în trafic, la locul de muncă sau, în fond şi la urma urmei, de fiecare dată când avem o problemă. Deci nu înjurăturile mă deranjează, recunosc că am auzit chiar unele inedite care m-au amuzat sau m-au surprins prin ingeniozitate; ca şi valenţele limbii române. Nu mă deranjează un „dute-n pizda ma-ti”, sau „bag pula în el de lift stricat”, sau „futu-ţi morţii mă-tii ţie şi cui ţi-o fi dat carnetul”, ş.a.m.d. Mă deranjează limbajul trivial curent – „(bag) pula” pe post de semn de punctuaţie (cinci cuvinte + „pula” ca laitmotiv), „uite şi pizda aia ce fustă poartă”, „coaie, ce mai faci?” şi restul, aţi prins ideea. Cu un astfel de limbaj nici nu ştiu ce savoare mai au înjurăturile alea scoase din suflet. Şi ca să fim politically corect, acest pseudo-limbaj îl întâlnim la ambele sexe, la toate nivelele etnice, sociale şi profesionale. O fi în apă, în aer? O avea leac? Că de luat, e clar că se ia.

Următoarea chestie a „erupt” după o discuţie auzită în autobuz; doi tipi în spatele meu răsfoiau un ziar şi unul din ei exclamă: bă, una nu vezi îmbrăcată în ziare în ziua de azi! Asta cam aşa e, de la pozele de prost gust cu vedete despuiate până la prima pagină a unor tabloide care ar fi mai degrabă potrivită drept copertă a unor reviste de profil. Din nou, nu vreau să fiu înţeleasă greşit; nu-s deloc feministă sau puritană la faza asta, fiecare n-are decât să pozeze cum şi pentru cine îi place. Mă revoltă însă calitatea presei. Sau lipsa calităţii. Sau lipsa presei, nici nu mai ştiu. Sex sells, de acord, dar când te apuci să scoţi o revistă, de alt tip decât cele pentru adulţi, păi te bazezi pe articole. De preferat de calitate. Ca idee, îmi picase de curând în mână un FHM; nu-i hardcore şi mi se pare o revistă fain realizată pentru bărbaţi; iar unele chestii şi pentru femei. Numărul în cauză avea două pictoriale: unul cu o „vedetă” locală ce a pozat în costum de baie (părerea personală e că tipa e urâtă cu spume, dar e vedetă şi gusturile nu se discută) şi unul cu o tipă bună de tot în tanga. Deci două, nu ştiu exact câte fotografii la fiecare, dar două pictoriale în total; în aceeaşi perioadă mi-a picat în mână şi o mizerie de cotidian, cred că Libertatea, în paginile căruia apăreau patru gagici aproape goale în tot atâtea articole. Aş putea extrapola şi spune că acolo erau patru pictoriale, nu? Chiar dacă de mult mai proastă calitate. Iar acesta, nuditatea, e numai un exemplu de jeg în presă. Când reporterul/redactorul se transformă din cel care relatează în mod obiectiv, urmărind firul faptelor, în cel care judecă şi interpretează după bunul plac ştirile situaţia devine mai gravă. Exemplu? Ştire într-un tabloid, pe prima pagină: La x luni după sex-scandalul de la Zalău, profa porno vrea înapoi în învăţământ. Asta e titlu de articol de presă??? Q.e.d. De asta nu cumpăr ziare; nici măcar bombe din alea gratuite nu iau, că-s color şi nici pentru şters geamuri nu-s bune. Mai fur câte unul din când în când, recunosc, pentru împachetat cănile când mă mut. Revista presei pe net e suficientă şi selectivă, în metrou prefer o carte şi mă bucur când văd tot mai mulţi tineri de aceeaşi parte a barierei. Mai parcurg câteodată Ziarul Financiar; nu zic că o fi cine ştie ce competent în domeniu, nu mă pricep, dar măcar limbajul e mai elevat. Şi lumea e îmbrăcată.

Altă chestie: oamenii care se îmbulzesc şi se calcă în picioare. Îmi place aglomeraţia şi agitaţia, dar ca orice lucru îmi place cu măsură. Senzaţia în sine la un concert sau în prea puţinele locuri de dormit dintr-o cabană sau refugiu este chiar foarte mişto. Nu pot spune acelaşi lucru când e vorba de peroanele de metrou şi, mai ales, de urcatul în autobuze. La fluxul aglomerat din pasaje particip şi eu, încercând, când pot, să fug de val, pe principiul că e mai mult loc fără mine acolo. Dar faza cu împinsul în autobuze n-o pricep. În metrou se întâmplă destul de rar să stai efectiv ca o sardea; aglomerat-aglomerat şi zăpuşeală, dar nu eşti strivit. Situaţia se schimbă pe unele rute cu RATB-ul; 300, 105 şi 41 sunt numai câteva exemple care-mi amintesc bancul: „Mamă, am rămas gravidă. Cu cine? Nu ştiu, că nu mă pot întoarce să-l văd”. Da, ok, te înghesui să intri şi tu după ce ai stat un sfert de oră în staţie; de acord, eşti dispus să suporţi căldura şi mirosurile. Dar, nene, când nu mai e loc… păi atunci chiar că nu mai e loc! Te simţi oare bine împingându-i şi strivindu-i pe toţi ca să se închidă uşa peste fundul tău enorm sau peste sarsanalele de la piaţă? Trebuie să fie un adevărat orgasm din moment ce te încăpăţânezi să încapi şi tu în cutia cu sardele în loc să aştepţi următorul autobuz, corect? Şi că tot eram aici, să reluăm faza cu igiena. Cu prima ocazie în Carrefour o să fac o statistică a preţurilor la săpun şi deodorant; trebuie că-s exorbitante… La fel ca şi apa menajeră, asta din registrele mătuşă-mii care înregistrează la unii locatari câte 0,5 metri cubi pe lună; şi asta nu pentru că ar păcăli apometrele, ci pentru că, vorba ei, parcă se spală cu o cârpă şi toţi cu aceeaşi. La odorurile seducătoare se adaugă împotrivirea ca o stâncă de a deschide geamurile; e curent, şi frig, şi… Adevărul e că-i mai bine aşa: e miros, şi zăpuşeală, şi transpiraţie, şi boală.

Să continuăm, tot prin mijloacele de transport în comun. Sincer, următorul aspect nu mă deranjează din cale-afară pentru că am şi eu mijloace de contracarare. Doar că mă minunează. Au unii nişte căşti în urechi (în, nu pe, că dacă erau pe mai înţelegeam) din care ies la decibeli ca din nişte boxe pasive date la maxim. Notebook-ul meu n-ar scoate volumul ăla care să acopere hărmălaia din metrou. Ca să trec peste lipsa de bun simţ (oricum, redusă faţă de cei care-şi transformă telefoanele în posturi de radio de manele built-in pentru autobuz), eu doar mă întreb cum rezistă… Că mă îndoiesc că toţi de care dau au probleme auditive încât să aibă nevoie de asemenea volum. Sau mai ştii? După atâta experienţă, poate chiar au.

Din domeniul public să mă mut acum în cel privat, şi anume personal. Mă disperă oamenii neserioşi şi nepuctuali; dar mă disperă până la paroxism. Dacă nu poţi face o chestie spune aşa; nu-i nici o ruşine sau dacă e, este mai mică decât aia de nu te ţine de cuvânt. Din nou, dacă spui că faci ceva, te apuci şi la un moment dat nu se mai poate din diverse motive (inclusiv ăla că nu mai ai chef), anunţă; unii poate chiar se bazează pe tine. Când zici că ajungi undeva la o oră şi ştii că eşti aşteptat acolo, fă pe naiba-n patru şi ajunge. Dacă ştii că traficul e cum e, ia-ţi o marjă de timp suficientă; n-am auzit de nimeni să fie luat în râs pentru că a ajuns mai devreme. Şi dacă totuşi metroul a rămas prins în tunel sau liftul s-a blocat juma de oră între etaje sau naiba ştie ce a apărut de întârzii sau nu mai apari, păi dă, nene, un semn din timp, îţi ceri scuze, spui cu cât crezi că întârzii sau dacă mai apari. Asta ţine de bun-simţul elementar. Şi nu, nu o iei pe aia că-s prietenii mei sau familia mea, înţeleg; din contră, faţă de prietenii tăi şi familia ta ar trebui să ai cea mai mare consideraţie, nu pentru o şedinţă sau un interviu. Nu spun că acolo e ok să întârzii, dar nu ştiu de ce când e vorba de făcut ceva pentru un străin majoritatea sare imediat şi rezolvă, iar când e vorba de nevoia unui prieten sau membru al familiei o lasă tărăgănată. Se numeşte lipsă de consideraţie şi începe cu nepunctualitatea cronică.

Rămânând în domeniul personal, mă deranjează la culme apropiaţii care au impresia că ştiu ce-i mai bine pentru mine deşi îmi cunosc foarte bine opiniile. Exemple? Nu spăla duminica sau nu te regula în postul Paştelui. Huh? Păi aplicaţi-le pentru voi; pentru mine sunt zile ca oricare altele şi spăl sau mă regulez; sau nu, dar din alte motive. Nu ieşi cu părul ud afară. C’mon, sunt peste 20 de grade. Nu umbla atâta la frigider că se strică. Serios? Proastă sculă atunci. Nu citi pe lumina asta că-ţi strici ochii. Păi dacă citesc înseamnă că văd, iar studiile medicale din ultimii ani au demonstrat că n-are nimic coada vacii cu ştampila primăriei. Nu lăsa căţelul să te lingă pe faţă că are microbi. De fapt, conform statisticilor spitalelor muşcăturile cele mai infectate sunt făcute de dentiţie umană, urmate de cele pisiceşti, iar căţeii vin pe locul trei; de aici deducem că un om e mult mai spurcat în gură (la gură nu mai vorbim) decât un câine. Faza e că spui chestiile astea o dată, de două ori. Misiunea oricui se încheie aici. Presupunând că cel cu care vorbeşti nu-i nici surd, nici tâmpit, înseamnă că a auzit şi a priceput, dar pur şi simplu nu-i pasă. Bătutul la cap cu fiecare ocazie nu rezolvă nimic, doar ţi-l alienează pe respectivul.

După cum ziceam, scriu chestiile astea cum îmi vin în cap, fără vreo legătură neapărat. Aşa că revin în autobuz, loc ce deseori seamănă cu antecamera unui cabinet medical. Sau chiar cu un cabinet medical, dar de psihiatrie. Străinii îşi împărtăşesc unul altuia bolile, operaţiile, viitoarele operaţii, durerile şi tot ce ţine de fişa lor medicală. Reală sau inventată – dar mai contează?! De aici facem o plimbare cu trenul, dar un pic mai lungă, cât să se termine fişa. Şi atunci încep să-şi împărtăşească problemele, uneori de serviciu, dar cel mai des din familie. Iar dacă n-au sau călătoria e şi mai lungă, trec la problemele vecinilor. Deci tu, călător inocent şi dezinteresat, treci frumos printr-o telenovelă siropoasă cu spălatul rufelor în public, apoi bârfă d-aia zdravănă şi veninoasă, iar dacă ai nimerit în acceleratul spre Timişoara afli să auzi şi opiniile cele mai avizate din sport, ăăă pardon, fotbal şi politică. Toate încheindu-se inevitabil cu futu-i în gură pe toţi că-s nişte labagii.

Uitasem că mă deranjează şi următorul aspect, dar mi s-a amintit în timp ce scriam aici. Mă deranjează că ţi se buşesc sculele, de la maşina de spălat la harddisk sau a orice altceva electric, din cauza cretinilor de furnizori de energie electrică ce opresc curentul fără să anunţe. Asta când îl opresc; în rest numai le pică. Mititeii, mi-e şi milă de ei. Se dau rotunzi că-ţi înlocuiesc orice aparat casnic ce s-a defectat din cauza fluctuaţiilor de energie; bine-bine, pe lângă timpul şi nervii pierduţi pentru a-ţi recupera banii, ce faci cu datele şi munca de zile pierdute când ţi-au picat diverse de prin calculator? A, da, corect, aşa îţi trebuie dacă nu ţii backup. Sau că eşti idiot şi nu ţi-ai luat panouri fotovoltaice sau măcar un UPS. Perfect de acord şi cu UPS-ul, şi cu mirroring, dar asta nu justifica incompetenţa unui serviciu public. Dar ce mai contează când nu-i singurul? A, şi încă o chestie: banii se decontează pentru aparatură casnică; dar când lucrezi cu scule super-scumpe de prin companii, chestii de laborator sau producţie, roboţei şi alte minuni, mai costisitoare unele din ele singure decât un apartament întreg cu tot cu conţinutul lui, ei bine, în acest caz faza pică. Te descurci, doar eşti companie, îţi permiţi. Dacă-ţi permiţi un abonament mai scump, îţi permiţi şi asta, corect? Corect!

Şi mă mai deranjează multe, acum însă e vineri după-masa şi, cum zice un coleg alături, asta e vremea când iarba nu mai creşte şi miroase rău a weekend. Şi a munte. Ce bine.

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in General and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

4 Responses to Chestii care mă derajează

  1. Victor says:

    E adevarat ce zici, dar pana la urma nu trebuie sa iei numai ce e negativ in viata zilnica. Pana la urma avem libertatea sa parasim tara, sa scriem despre turcii din Germania sau negri din Franta :d – ma rog acolo cu jumatate de glas ca suntem si noi straini pana la urma.
    Asta e lumea in care traim, din pacate intotdeauna oamenii de jos vor trage mai mult societatea spre ei, dar sa nu-i uitam pe aia cativa carora le datoram si doza asta mica de civilizatie !
    Unele din problemele tale au solutii : de exemplu poti sa-ti protejezi sculele din casa cu UPS-uri sau regulatoare de tensiune, la transport exista vara sau cand e frumos alternativa bicicletei, eu o folosesc de multe ori combinata cu mersul pe jos si cu M-ul doar pe rute rapide si mai putin inghesuite.
    Pentru celelalte cred ca cel mai bine e sa-ti actionezi un boton de ‘ignore’, probabil ca e greu, dar in ceea ce priveste mamicile si flegmele eu am reusit pana acum. Mai nasol e cu haita de caini care te ataca din toate partile, asta e alta poveste si de obicei se termina prost pentru unul din patrupede :d – asta pentru ca suntem milosi si din mila se vor chinuii si cainii pe strazi si noi printre ei !
    Hai sa termin intr-un ton optimist totusi, cred ca trebuie sa mai avem si blog-uri in care sa se zica de bine : avem o tara foarte frumoasa, cu multe zone salbatice, ma exista inca de oameni de treaba (niste extraterestrii daca vrei) si daca traiesti numai printre ei poti sa fi protejata de restul (ma rog merge bine si faza de ignore daca poti sa o aplici)
    Weekend placut si vb. maine live 🙂

  2. mad says:

    N-ai inteles; ideea generala nu era sa ma plang. N-am de ce sa ma plnag, sunt atatea lucruri frumoase in viata mea si, intr-o zi cu soare, voi scrie despre ele. Dar asta nu inseamna ca trebuie sa inchid ochii la nesimtirea, incompetenta sau lipsa de interes a unora. Atat.

  3. virgil says:

    Da pe multi ne deranjeaza cele semnalate de tine.
    Mai avem insa o problema – pe mine unul ma mai deranjeaza cei care se plang de niste chestii si apoi cand e mai comod pentru ei fac aceleasi chestii – nu e cazul tau.
    Da spre exemplu in trafic – in ultima vreme toata lumea tipa ca trebuie sa ne disciplinam si realitatea parca sunt tot mai multi turbati – si sunt sigur ca sunt si din cei ce tipa in gura mare cat de naspa e treficu din cauza tampitilor. :d
    In fine – ideea mea era ca solutie si la cele semnalate de tine – sa privim si in propria ograda ca si noi avem uneori propriile greseli si comoditati – cel putin eu am da incerc sa le corectez – nu numai cum e la moda acum sa tipi vaitandu-te de ceilalti din jur in timp ce tu esti la fel – poate usor usor puterea exemplului va fi o metoda mai buna decat vaicareala.

    Numai de bine – si speranta moare ultima :d

  4. mad says:

    speranta moare ultima… si intotdeauna 😉

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s