Ziua mea în Munţii Leaota

Am decis cam cu o lună în urmă că vreau să-mi fac ziua în Leaota. Sper la vreme frumoasă şi, de bine de rău, am parte de ea. Plecăm patru din Bucureşti, pe la 8:30 – eu, Ice, Magda şi Mihai. În Târgovişte ne întâlnim cu Bogdan la o cafenea şi îi aşteptăm pe Simona-Grasu şi Cristi care vin din Piteşti, dar s-au trezit cam târziu şi nici n-au bagajele făcute. Operăm permutările de rucsaci pentru a rămâne cu numai două maşini şi plecăm în sfârşit spre Runcu, de unde o pescuim pe nepoată-mea, Ioana. Astfel, în formaţie completă, ajungem la orele 14 la Ziduri. Aici o rugăm pe una dintre măicuţele de la mănăstire să lăsăm peste noapte maşinile în parcarea de acolo – parcare pentru vizitatori. Nu se poate, parcarea este pentru cei care vin la mănăstire şi nu pentru cine vrea să urce pe Leaota. Că au permis mai demult unora să lase acolo maşinile şi au prins curaj – curaj să ce? Să le mai lase şi altă dată, că altceva nu-mi dau seama ce. În fine, le trimit la origini pentru gestul creştinesc şi parcăm maşinile lângă drumul forestier. Cam cu teamă, aşa, pentru că în mod asemănător s-a ales Ice cu geamul spart. Nu am acum chef de ceartă, dar se poate face scandal pentru că au blocat intrarea pe drumul deviat de acolo şi care traversează terenul lor – chiar dacă pământul este al lor pe ambele părţi ale drumului, nu au voie, prin lege, să blocheze drumul de acces către terenurile următoare, care au alţi proprietari.

Ne echipăm şi începem să urcăm încetişor şi trăgând a lene, aşa că facem cam o oră jumate pe un drum de o oră. La cabană uşa e prinsă cu lacăt, altfel decât în urmă cu trei săptămâni când a fost Ice până acolo şi era descuiat, deşi cabana nu mai e funcţională. Alternativa este cortul, avem vreo patru, dar nu ne încânta prea mult. Unul din geamurile din faţă, de la parter, e spart aşa că Mihai se agaţă pe el, bagă mâna pe dinăuntru, deschide fereastra şi intră în cabană. Îl urmează Bogdan, dau o tură până sus şi constată că totul e în ordine; decidem să dormim înăuntru. E drept, una din anexele de lângă este deschisă şi are cinci paturi, dar locul e destul de mizerabil. Cum nu putem să ne căţărăm toţi pe geam, găsim o scară de lemn înaltă pe care o fixează băieţii de balcon cu două sârme (parcă special pentru asta, după cum spune Cristi, cel care le găseşte) şi urcăm pe ea – unii uşor, alţii mai greu, cu ceva tremur şi teamă. Eu urc cu tot cu rucsac, idee destul de proastă, motiv pentru care rucsacii sunt traşi apoi pe rând de Bogdan, cu mine la intercepţie, iar  restul lumii se caţără cu spatele liber.

În camera de sus e curat şi plăcut, aşa că mâncăm repede şi, cum e deja destul de târziu pentru traseu, o lăsăm pe duminică şi ne apucăm să strângem lemne pentru foc – hotărâm să facem foc şi în sobă, şi în vatra de afară, aşa că trebuie să adunăm ceva. Asta în lipsa unui topor care să ne facă viaţa mai uşoară. Cotrobăim noi prin jur şi descoperim cu această ocazie în ce stare jalnică e cealaltă cameră de sus şi că nici parterul nu arată mai bine, dar lemne nu găsim în căutările noastre. Din fericire, probabil în urma unei furtuni, sunt mulţi copaci căzuţi în apropiere, aşa că reuşim să rupem unele din crengile lor. În micul beci al anexei din dreapta dăm de o ladă mare de rumeguş uscat, foarte bun la aprins focul, iar într-un raft al prispei aflu binevenitul topor; concluzionez: măi, băieţi, eu am impresia că voi nu ştiţi să căutaţi. Evident, toporul nu taie mai deloc, nici după ce Bogdan se chinuie să-l ascută, dar alternativa e numai cuţitul lui Ice, aşa că… Începem să hăcuim lemnele, că ceea ce facem nu se putea numi tăiat (motiv din care mă aleg cu o cumplită febră musculară la şale), iar pe cele uscate le băgăm pe geam în cabană.

Îmi amintesc că Ioana a spus că atunci când au mai fost şi au găsit lacătul pus, a venit un cioban şi le-a zis că lacătul se deschide automat – cum? Cu un bolovan, dar trebuie să ştii cum şi niciunul din noi nu are acest talent. Având însă acum un topor, zic să-mi încerc norocul, depărtez lacătul de uşa şi lovesc încet, dar foarte încet şi finuţ – lacătul se deschide din prima, cred că dacă am fi tras de el cu mâinile la început s-ar fi deschis. Evident, asta se petrece după ce am băgat tot în cabană, dar măcar de acum puteam intra ca oamenii pe uşă – fapt important după mai multe sticle de vin.

Între timp, Cristi şi Bogdan se apucă să facă focurile. Cel din cabană se aprinde, mai ales datorită unui ziar şi a celor câteva lemne uscate aflate deja în casă. Soba însă fumegă, din cauza câtorva crăpături (din fericire, hornul nu e înfundat), aşa că o reparaţie se impune; Cristi găseşte ciment, îl prepară şi începe să astupe. În acelaşi timp, Bogdan se chinuie cu focul de afară care nu vrea şi nu vrea. Tot ziarul, rumeguşul, câteva surcele şi perseverenţa îl ajută şi flacăra se aprinde şi ţine. Acum ne putem strânge, osteniţi şi însetaţi, pe nişte buturugi în jurul focului ca să mâncăm prăjiturele şi să dăm gata cele patru sticle de vin. Două s-au dus mai devreme şi alte două au rămas la maşină, pentru că toţi ne-am subestimat capacitatea de a bea; trebuia să le fi luat şi pe alea. „Chefuim” până pe la orele 23, adică până când rămânem fără vin şi foc, apoi ne băgăm la somn, pe o căldură plăcută şi ceva fum. Cristi blindează soba cu lemne, aşa că dormim la cald până spre dimineaţă.

Duminică trezirea la 7:30, ca să apucăm să urcăm. Mâncăm, strângem ce putem, îl lăsăm pe Cristi să mai doarmă şi în două ore începem traseul, cică pe bandă albastră. Eu sunt destul de bulă încât să nu iau nici o hartă, dar marcajul oricum lipseşte aproape cu desăvârşire. Urcăm pe drumeagul din spatele cabanei, am traversăm mica pădurice, trecem pe lângă stână şi ieşim în plaiul alpin, pe piciorul Vârfului Românesc, până ce dăm în drumul forestier pe care o luăm la dreapta. Mergem o vreme pe el, dar cum nu se vede mai nimic urcăm pe vârful din stânga noastră, să avem o imagine mai de perspectivă şi să ştim încotro să ne îndreptăm. Acela se nimereşte să fie Vârful Ţabra şi de pe el zărim imaginea superbă a masivului Iezer-Păpuşa, alb tot şi luminat de soare, iar mai la dreapta creasta Pietrei Craiului, cam înnegurată. Bucegii nu se văd, fiind acoperiţi de un munte masiv şi cu vârful înzăpezit ce se impune în apropiere – Vârful Leaota, moment în care ne dăm seama cât mai avem de mers.

Drumul forestier ajunge până sub el, dar ni se pare că ocoleşte cam mult, aşa că o luăm pe culmi, aşa, nirvana. Decizia nu e chiar cea mai înţeleaptă, ţinând cont de faptul că urcăm şi coborâm aiurea, dar nouă la acel moment ni se pare genială. Pe la al treilea „deal”, pe când Bogdan e deja la capătul înjurăturilor, nu-l mai urcăm până sus, ci-l ocolim pe o curbă de nivel. La fel la următorul, după care coborâm în drum. Mai mergem o vreme până la culmea anterioară Leaotei şi zicem că pe aia n-o mai urcăm, că nu ne dăm seama dacă urmează altă coborâre sau o şa, deci continuăm pe drum. Ajungem sub vârf, marcaj nema, Bogdan zice că el nu-l poate urca ci mai stă puţin şi se întoarce. Noi ne întrebăm dacă e chiar ăla vârful, nu de alta dar mai sunt încă două vârfuri mai încolo ce par la fel de înalte şi unul din ele la fel de înzăpezit. Eu spun până la urmă că nu contează, de pe oricare se va vedea la fel, aşa că-l abordăm pe ăla că-i cel mai aproape.

Zis şi făcut; mă rog, cu făcutul e mai greu, că nu ştim de unde să-l apucăm. Că urmează să-l urcă pieptiş, asta-i clar, dar pe unde, că sunt numai tufe, pietre instabile şi, mai sus, zăpadă. Simona e de părere că de ce să-l mai urcăm, că ea deja s-a plictisit şi i s-a luat de când îl tot vede şi nu mai ajungem la el. Hai, Grasule, că te spun că eşti leneşă – tu, idolul meu într-ale muntelui. Hai, mă, că e naşpa de urcat, lenea e mare. Rădulescule, nu mai comenta şi urcă, mai ales că Bogdan nu vine şi ne putem mişca mai repede. În fine, ne punem cu toţii în mişcare, dar unii cu mai puţină convingere, după cum va constata Ice. De jos nu pare a fi prea mult, estimăm cam 40 de minute. Însă, din cauza pietrelor care se dislocă, a zăpezii în care nu vezi în ce calci şi a jepilor în care-ţi încâlceşti picioarele, trebuie să mergem în zig-zag şi să ocolim destul de mult; la asta se adaugă şi faptul că nu ştim exact unde trebuie să ieşim, aşa că o luăm pe unde apucăm. Noroc că avem o vreme mult mai bună decât ne aşteptam: înnorată, dar fără intenţii de ploaie, din când în când un pic de soare, mai un vânt, dar în general o vreme plăcută şi uşor călduţă. De fapt, datorită acestui fapt decidem să ajungem totuşi pe vârf după ce-l zărim prima dată, ar fi altfel păcat de o zi aşa frumoasă în care se pot vedea bine depărtările.

După o oră de mers d-a-mboulea, ajungem pe vârf unde momâia solidă înălţată acolo îmi confirmă că ăla e Vârful Leaota (1133 m); acolo reapare şi marcajul, dar nimic de genul unui indicator care să spună unde ai ajuns după ce ai urcat ca boul. Am făcut în total patru ore, ceasurile fiind 13:30. De meritat merită, perspectiva fiind deosebită. Acum se văd şi Bucegii, masivi şi înnoraţi bine (cred că ninge, la cât de negru e cerul deasupra lor, iar crestele nu li se zăresc), Craiul se arată în toată splendoarea lui, iar culmile albe din Iezer-Păpuşa sunt încă luminate de soare. Păcat că orizontul e destul de pâclos şi Făgăraşul nu se dezvăluie. În schimb se văd printre dealurile împădurite aşezările omeneşti, văile cu şoselele lor, lacul de acumulare de la Pucioasa, uzina de pe lângă Mateiaş şi tot ce mişcă în zonă.

După un sfert de oră apare şi Magda, triumfătoare. Apropo de Magda, confirm cu această ocazie că trece cu brio botezul „pe munte fără Andrei”: merge repede, nu se plânge de rucsac şi nu dă înapoi de la a urca. O urmează Ice, care n-a văzut pe unde am luat-o eu (adică prin stânga, motiv din care am dat până la urmă de o zonă pe care se urcă mai uşor) şi s-a dus mult în dreapta, spre nişte urme de ATV, dar până la care s-a afundat bine în zăpadă. Grasu, Mihai şi Ioana (care se chinuie cu un genunchi şi o gleznă) apar şi ei, facem fotografii, mâncăm ceva (Grasu e lihnită, ca de obicei, şi nu şi-a luat nimic cu ea) şi la ora 14 începem coborârea. De data asta ţinem tentativa de marcaj, mai mult şters decât altfel şi constatăm că trebuia să o fi luat pe prima culme, aia de-am ocolit-o, între ea şi vârf fiind o şa. Pe aici se urcă mult mai uşor, poate chiar am fi făcut 40 de minute. În fine, nu mai contează, dăm în forestier, reorientăm piatra cu marcajele de la baza culmii astfel încât să fie cu adevărat vizibilă şi o luăm repejor la picior, fiind deja târziu.

Cum la dus n-am venit pe drum ci pe culmi, e mai greu cu orientarea, nu ştim când să o luăm la stânga, în jos. Dăm de un forestier care coboară, o luăm pe ăla, dar după 5 metri ne dăm seama că nu-i bine: e plin de cioburi de parbriz pe care le-am fi observat dacă urcam pe acolo. Continuăm pe forestier, eu cu Grasu plecăm în recunoaştere, ne dăm seama că suntem pe lângă nişte culmi mult prea împădurite ca să fie cele pe care trebuie să coborâm, aşa că e nevoie să mai mergem. Când vedem în dreapta noastră o şa cu o cruce ne dăm seama că suntem pe drumul cel bun, căci am trecut pe lângă ea şi la dus – suntem din nou lângă Vârful Ţabra. Îl ocolim şi începem să coborâm pe piciorul Românescului, între discuţii despre echipament şi ecologizare. Din nou stâna şi cei doi căluţi pribegi şi, după două ore jumate de la vârf, cabana. Mâncăm, strângem ce mai e de strâns după ce Cristi a făcut curat, închidem toate geamurile şi obloanele, punem lacătul la loc şi la ora 17 îi dăm la vale. Asta cu vreo trei ore mai târziu decât am anticipat, pentru că socoteala de acasă şi cea din târg nu se potrivesc. Ajungem la maşinile care n-au păţit, din fericire, nimic, ne schimbăm, eu dau de mure, sugerez să lăsăm gunoaiele la mănăstire în semn de recunoştinţă (sticlele goale de vin cu siguranţă ar stârni invidii), dar ne abţinem şi o întindem.

În Târgovişte ajungem seara, pe la 19:30, pierdem mai bine de o oră la o pizzerie unde chelnerul ne umple de draci (fapt reflectat în bacşiş), iar la 22:30 intru, în sfârşit, în casă. Oboseala acumulată mi se pare infimă pe lângă cât de bine m-am simţit şi trebuie să le mulţumesc tuturor celor veniţi în tură pentru o aniversare (de sfert de veac) aşa cum mi-am dorit.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s