Thrash Till Death Festival (Kavarna, Bulgaria)

Despre festivalul Thrash Till Death din Kavarna aflu din întâmplare (mersi, Paul!), cu vreo două zile înainte. Cum nu sunt decât vreo 46 de kilometri mai la sud de unde stau cu burta la soare şi cum am şi cu cine merge până acolo (mersi fain, familia Buşcă!), îmi zic de ce nu. Mai ales că aşa pot compensa pentru concertul Overkill ratat anul trecut; se pare că vecinii noştri sudici sunt mult mai norocoşi în ceea ce priveşte vremea, asta ca să nu mai vorbim de norocul cu un primar rocker.

Deschiderea le aparţinut bulgarilor de la Last Hope, o trupă spre hardcore ce încearcă să-i încingă pe cei nu foarte mulţi spectatori (deşi o răcorire ar fi mai binevenită la ce caniculă e). Cred că scopul le este atins, oamenii reacţionând pozitiv la dinamica de pe scenă. Pe mine nu mă impresionează, dar remarc faptul că nu sună rău deloc şi probabil că alegerea organizatorilor este inspirată.

Cu 3 Inches of Blood am luat cunoştinţă odată cu albumul Fire Up the Blades, când n-am rămas cu prea multe de pe urma ascultării acestuia. Acum însă îmi amintesc de ei din primele clipe, asta datorită (sau din cauza?) vocii lui Pipes. Îmi pare rău, dar îmi menţin poziţia: nu-mi plac vocalizele înalte ale individului nici să mă-mpuşti. Cu excepţia vocii întâi, n-aş avea prea multe să le reproşez canadienilor, poate numai faptul că sunt cam statici. La capitolul acesta, o bilă albă pentru acelaşi Pipes, fiind singurul care se agită, iar comunicarea e destul de bună. Altfel, oamenii sună destul de ok cu heavy metalul lor cu elemente thrash, acestea din urmă fiind mai evidente live decât pe album. De fapt, în concert îmi plac mai mult decât pe produsul de studio, de aici reieşind ce ştiu să facă ei mai bine – Trial of Champions, The Hydra’s Teeth, Crazy Nights şi Forest King arată acest lucru de minune.

Nu am fost şi nici nu devin acum fan Exodus, dar americanii ăştia rup scena în două. Dacă doriţi să vedeţi brutalitate, furie şi violenţă exprimate genial prin muzică, un astfel de concert nu trebuie ratat. Tharsh metal incisiv şi care nu lasă loc la prea multe contre, un Rob Dukes rău (da’ rău), nişte riff-uri tăioase din partea lui Gary Holt şi un bas criminal în mâinile lui Jack Gibson – cam asta văd timp de o oră şi un sfert pe scena din Kavarna. Fără a fi un admirator înfocat al subgenului, e greu să nu te laşi molipsit de energia de pe scenă; cam asta mi se întâmplă mie, iar piese ca Deathamphetamine, A Lesson in Violence, Children of a Worthless God, şi mai ales Exodus, Blacklist şi The Toxic Waltz mă fac să recurg la un headbanging drăcesc.

Cu toată energia degajată până acum dinspre scenă, atracţia serii pentru mine nu şi-a făcut încă apariţia. Aştept de ceva ani să văd Overkill live şi nu pot spune altceva decât că a meritat din plin aşteptarea. Bobby „Blitz” & Co. sunt demenţiali pe scenă şi mi-e greu să adaug altceva. Un show fenomenal, avantajat de un sunet foarte bun şi de lumina în ton cu muzica (sau lipsa ei), nişte muzicieni excepţionali şi o prezenţă scenică remarcabilă (nu numai în ceea ce-l priveşte pe Bobby, deşi el a condus ostilităţile) – acestea înseamnă Overkill live. Comunicarea cu publicul este permanentă, iar acesta a reacţionat, deşi nu atât de puternic pe cât mă aşteptam eu. Există ceva dinamitări începând cu Rotten to the Core, dar în afară de primele rânduri, bulgarii îmi par destul de apatici. Criminal sună Horrorscope (despre care Bobby spune că n-au mai cântat-o de foarte mult timp şi că Linsk a vrut să râdă de ei incluzând-o în set-list, dar ideea e că iese remarcabil), Walk through Fire, Skull and Bones, Necroshine, Wreckingcrew (nici nu mă aşteptam să lipsească) şi punk-simpatica Old School (care dă extraordinar în concert). Finalul este marcat de Fuck You, pe care au cântat-o parţial împreună cu cei de la Exodus, dar şi la care Bobby face o gafă cât pectoralii lui de mare. Pentru că i se pare că publicul nu strigă destul de tare „fuck you!”, s-a gândit să spună ceva de genul: „Louder! I can’t hear you! What are you, Romania?” – fază la care noi strigăm cu tot sentimentul: hey, fuck you! Ce nu s-a gândit domnul Blitz este că sunt destul de mulţi români prezenţi acolo şi parcă ei se agită şi cântau cel mai tare (probabil că ar fi venit şi mai mulţi dacă n-ar fi chiar acum meci Staua – Galata). Oricum, urât din partea lui, indiferent de ce s-a întâmplat anul trecut. Cu excepţia acestei faze de dat cu mucii-n fasole, numai la superlativ despre americani: Dave Linsk este maestru, Ron Lipnicki rupe tobele, iar Bobby este un pachet de muşchi ce nu stă o clipă. De la super-rapid la lent şi apăsător şi înapoi la super-rapid, Overkill sunt impresionanţi pe scenă. Clar, de văzut.

În ceea ce priveşte organizarea, nu cred că are cineva de ce să se plângă: se începe la timp, jandarmii sunt foarte decenţi, mâncare şi băutură se găsesc la preţuri rezonabile, se intră cu aparate foto de orice fel, iar sunetul este foarte bun. Că-i greu să găseşti pe cineva vorbind engleză e partea a doua. La capitolul public, repet, sunt dezamăgită: puţină lume şi nu foarte entuziastă, vorbind la modul general. Plus că… ce-or uita ai noştri să se mai spele, dar şi la Kavarna mi se mută nasul în încercările mele de a naviga prin primele rânduri. În rest, oameni civilizaţi şi neporniţi pe fapte mari, nu cred să fi văzut vreo sămânţă de scandal.

Fotografii

 

 

 

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s