Refugiul Viştea (Munţii Făgăraş)

E sâmbătă dimineaţă, ora 6. Mă întâlnesc cu Şerban şi Mihai la Eroilor să o luăm din loc spre Cabana Capra – noi mai târziu decât restul; sau aşa credem. Pe drum mă sună Alinuţa să-mi spună că maşina lui Iulian F, în care sunt ea, Ancuţa şi Vladimir, nu mai porneşte din benzinăria din Bucureşti în care au oprit. Cum nu prea avem ce face, ne continuăm drumul, hotărând să-i aşteptăm la cabană. După o oprire scurtă la barajul de la Vidraru, ajungem la Capra primii, în jur de 10 fără ceva. Băgăm somn. Eu mă trezesc când mai apare lume din gaşcă: Ioana, Emil, Monica, Alisa, Adina, Hârciogu, Hike, Lucian, Bogdan, Nisha şi Iulian M. Pe la 12, după ce mai băgăm nişte somn, apar şi pasagerii Daciei Supernova, transformată acum în Opel, pentru că împricinata se pare că n-a mai vrut să recunoască cheile. Deci cu vreo două ore mai târziu decât am intenţionat, pe la 12:30, plecăm în traseu pe marcaj triunghi galben. Acesta ne duce prin căldarea glaciară de sub creastă, un urcuş destul de lung şi demoralizator numai când îl priveşti. Cam aşa o ţine până în Fereastra Zmeilor, lângă Vârful Vârtopel.

De aici urmează creastă şi numai creastă, pe bandă roşie. După o zonă de lanţuri şi zale, care după părerea mea mai mult te încurcă pentru că nu-s mereu fixate şi în partea de jos (mai bine puneau numai suporturile de metal intermediare, de care să te poţi prinde), se iese în Portiţa Arpaşului. Deja îmi dau seama că rămân printre ultimii, cum cei mai mulţi au luat-o turbo înainte. Nu-i nimic, nu mă aleargă nimeni. Încă. Mă întâlnesc cu Alisa şi Bogdan, opriţi la o scurtă pauză de masă, scot şi eu un baton de cereale expandate şi Bogdan mă întreabă dacă-şi fac şi efectul; îmi ia ceva să mă prind că-i vorba despre tranzitul intestinal, îi răspund că nu ştiu, dar mă gândesc că trebuie că şi-l fac, numai uitându-mă la ambalaj parcă mi se face de… Trecem pe lângă Vârful Arpaşu Mic, prin Şaua Arpaşului (aici scoate Vladimir harta să ne arate cât de puţin am parcurs din creastă şi cât mai avem – singurul motiv din care nu ne apucă depresia e că am câştigat mult în altitudine) şi urmează primul tur de forţă în toată regula: urcarea Vârfului Arpaşu Mare (2468 m). Şi nu oricum, ci cu o ploaie torenţială şi rece care ne prinde pe la jumătatea coastei, împreună cu vânt, ceaţă şi pe undeva şi nişte descărcări electrice. Trag geaca, supra-panatlonii nu mai apuc, aşa că-mi intră apă în bocancul stâng (deh, cum bate vântul) şi încep (sau încerc) să mă grăbesc. După ce ajungem în vârf, conştientizăm faptul că l-am urcat numai ca să-l coborâm – şi-l coborâm, printre stânci ude şi pe grindină. Frumos… Când ajungem la poale, lângă Iezerul Podu Giurgiului, precipitaţiile se opresc şi dă o rază firavă de soare. Mâncăm ceva repede, ne întindem picioarele să ne mai uscăm şi hai mai departe.

De acum se merge oarecum lejer, se urcă şi coboară în mod decent, urmându-se curba de nivel. Numai că e luuuungă curba asta… Trecem prin Şaua Podragului (aici scrie 3-3 ½ ore până la Moldoveanu, facem calculul şi parcă nu mai ajungem azi), pe lângă vârfurile Corabia şi Ucişoara, urcăm, coborâm, urcăm, coborâm, ne mai plouă, ne mai bate vântul, dar nu la fel de tare ca pe Arpaş, vedem fulgere spre Moldoveanu, numărăm 10 secunde (la următorul numărăm 12, deci e de bine, continuăm), vedem şi un superb curcubeu care încadrează tot trapezul format de Viştea şi Moldoveanu, mai băgăm ceva şi la jgheab cam din mers şi pe la 19:30 ajungem în Şaua Viştei. Suntem şase, cei din urmă: eu, Mihai, Bogdan Alisa, Ancuţa şi Vladimir. În şa ne aşteaptă Iulian F de vreo 45 de minute, adică de când şi-a dat seama că nu-i mai vede pe ceilalţi, ce ar fi avut cam un sfert de oră avans în faţa noastră. El presupune că s-au speriat de vreme şi au coborât în Podragu. Nouă ne vine greu să credem şi ne gândim că au urcat repede pe Viştea, iar el nu i-a văzut din cauza ceţii. Cum mobilele sunt închise, omul dă mesaje, dar nu primeşte niciun răspuns.

Nu prea avem ce face decât să mergem, mai ales că Iulian e îngheţat bine după lunga aşteptare în vântul ăsta rece. Urcuşul pe Vârful Viştea (2527 m) este turul de forţă de final, când eşti deja obosit bine; după cum zice Vladimir, pentru asta ne-am antrenat. Ne ia cam o oră, la 20:30 suntem în vârf. E ceaţă, bate vântul şi lumina a scăzut. Renunţăm la Moldoveanu pentru ziua de azi. O lăsăm pe mâine şi sperăm că vremea va fi mai bună atunci. Coborâm spre refugiul din Portiţa Viştei, la vreo 200 de metri diferenţă de nivel. Coborârea asta cred că este cea mai dificilă: pietrele ude, oboseala acumulată, căderea nopţii şi ceaţa deasă care face imposibilă folosirea frontalei. Coborâm atent şi încet, nu ne vine să credem să ne ia aproape o oră până jos. Printr-o minune vedem corturile când trecem pe lângă ele, atât era de densă ceaţa, apoi refugiul. Întreb pe la corturi, întreb şi în refugiu – ai noştri nu-s acolo, nici nu-au fost mai devreme. Vorba iniţială era să coborâm mai jos de refugiu, lângă un lac şi să campăm acolo, aşa că Iulian vrea să coborâm la iezer. Pentru că e deja 21:30, noi suntem obosiţi, uzi şi fără chef, ca să nu mai vorbesc de faptul că nu vedem pe unde călcăm, Iulian pierde la vot cu 5 la 2. Rămânem la refugiu, punem corturile.

Ne aranjăm cât de cât, apoi ne strângem în sala de protocol, adică şapte oameni în cortul de 2+1 al lui Iulian; aici îşi serbează Vladimir ziua, cu tort de biscuiţi, prăjitură cu lămâie şi rahat şi vin roşu. Îşi desface şi cadoul simbolic, o chestie de care ai mare nevoie pe munte: un pacheţel, în alt pacheţel, în alt pacheţel… alternanţa alb-roşu de nici nu ştiu câte ori. Oricum, cred că mai mult de 27 câţi ani împlineşte. La capătul exasperării se află o cutie de pateu cu pătrunjel! Promite că-l va împărţi cu prietenii. După toată povestea asta ne îndreptăm spre corturile noastre (nu povestesc faza cum mă duc eu în jos după o mică stâncă, şi nu e de la vin, ci pentru că nu-mi dau seama că Iulian are cortul chiar la marginea gropii) şi băgăm somn adânc până dimineaţa.

Când ne trezim este ceaţă, dar de la 8:30 încolo a alternează încontinuu cu seninul, aşa că imaginile sunt splendide. Acum se vede şi lacul – evident că nu-i nici un cort acolo, deci ai noştri n-au ajuns la refugiu. Strângem bagajele şi mâncăm, iar pe la 9:45 plecăm, din nou în sus pe Viştea. O plăcere numai când mă gândesc la cât am coborât aseară. Totuşi, acum fiind odihnită, nu mi se pare chiar atât de greu, nici extraordinar de lung. Asta poate şi pentru că-l urc într-o mare lene. În tot acest timp şi chiar şi când ajungem în vârf ne însoţeşte în permanenţă ceaţa. Asta mă face să mă întreb dacă va fi la fel şi pe cel mai înalt vârf din România, mai ales că un grup cu care ne-am întâlnit ieri ne-a dorit ca noi să vedem ceva de acolo, pentru că ei n-au reuşit. Lăsăm rucsacii pe Viştea, traversăm muchia de sus a acoperişului României marcată prin punct roşu (cred că în mai puţin de 15 minute, cum scrie pe indicator, aceasta fiind dintre cele mai frumoase părţi ale traseului, numai stâncă) şi ajungem în sfârşit pe Vârful Moldoveanu (2544 m). Aici toată ceaţa se risipeşte, iar ceea ce rămâne descoperit în jurul nostru este extraordinar, greu de descris în cuvinte.

După momentele de reverie, o luăm repede la picior, pentru că ştim cât de mult avem de mers până la maşini. În timp ce coborâm de pe Viştea, dăm şi de o parte din restul grupului, care urcă spre Moldoveanu. Oamenii au coborât la Podragu din cauza fulgerelor din zare, au dormit lejer la cabană şi acum vor să ajungă şi ei pe vârf. Îi lăsăm cu ale lor căci ştim că ne vor prinde din urmă şi reluăm traseul, cu gândul numai la faptul că trebuie iar să urcăm pe Arpaş. Pe drum ne întâlnim şi cu Vlăduţ şi Livia, porniţi în traseu de dimineaţă, numai în ideea de a da de noi. Fiind deja târziu, se întorc împreună cu noi spre Capra. Mergem destul de bine, nu prea încet dar nici nu alergăm, iar acum ceaţa ne însoţeşte permanent. Măcar nu plouă, doar burniţează din când în când; mai problematic e uneori vântul, dar ne descurcăm. Scurt pit-stop sub Arpaş unde alimentăm cu apă, apoi dă-i şi urcă. Eu aleg tot varianta în lene, că parcă nu-mi vine să mai forţez deloc. Aşa cum am anticipat, primii din restul grupului ne prind din urmă când ajungem în vârf. Aici se pune de o scurtă regrupare, dar eu nu mai stau, ci bag viteză spre cabană. Nu de alta, dar nu doresc nimănui să-l irite chiloţii unde e mai rău atunci când urcă pe munte… Fără alte incidente (dar cu o jenă cumplită), ajung la Cabana Capra în jur de 17:30, deci 8 ore la întors faţă de 9 la dus. Nu-i chiar rău.

Aşteptăm ceva timp şi după restul lumii, iar pe la 18:30 plecăm spre Bucureşti. Şerban bagă viteză şi în jur de orele 22 mă lasă şi pe mine la tramvai. Mă dor umerii şi mă ustură tălpile, dar a meritat fiecare clipă. Nu-mi vine să cred că după 6 luni de când m-am reapucat de munte am reuşit să ajung pe Moldoveanu. Chiar dacă pe unul dintre cele mai scurte trasee, chiar dacă în zece ore. Am ajuns. E important.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s