Artmania Festival Ziua 2 (Sibiu)

Ziua a doua de festival demarează cu ceva probleme în tabăra Nexus, care nu poate presta de data aceasta; sper să-şi ia revanşa cu prima ocazie. Dar exact la ora din program, cei de la Avatar încep să zguduie scena şi pe spectatorii încă puţini la număr cu death metal-ul lor energic şi supărat. Nici o surpriză din partea veteranilor craioveni, aceeaşi muzică ce loveşte necruţător, însă pe un sunet mult mai bun decât cel din prima zi.

Negură Bunget are un public numeros şi bine definit, lucru pe care l-am observat la mai multe concerte în cluburi (devenite de fiecare dată neîncăpătoare) şi care mi se reconfirmă acum. Constat fără vreo urmă de mirare că este cea mai aclamată trupă românească. Începând cu Hora soarelui şi terminând cu Ţesarul de lumini, originalii blackeri din Transilvania ne amintesc că sunt o figură aparte a metalului românesc. Ca de fiecare dată, la această senzaţie contribuie folosirea instrumentelor neconvenţionale, deşi buciumul lipseşte acum.

Urmează două trupe care sunt de fapt cam aceeaşi, faza fiind puţin derutantă pentru unii spectatori (pe unul îl cunosc eu) – aceeaşi componenţă, dar alt stil şi rocadă între vocali. Să începem cu Leaves’ Eyes, trupa lui Liv Kristine cunoscută din perioada Theatre of Tragedy şi pentru colaborarea cu Dani Filth la Nymphetamine. O prezenţă destul de plăcută Liv şi trupa ei, prezenţă condimentată de Alex Krull de la a doua piesă; totuşi nimic deosebit, concert drăguţ şi cam atât. Fără să impresioneze prea mult, dar şi fără să dezamăgească, trupa trece prin Farewell Proud Men, The Crossing, New Found Land (printre cele mai bune în opinia mea), Into Your Light, Temptation, iar pe final ştacheta se ridic prin Norwegian Lovesong, Legend Land şi frumoasa Elegy. De remarcat costumaţia şi jocul scenic al lui Liv în primul rând, şi al lui Alex în al doilea – ambele cât se poate de în ton cu muzica şi încântând privirea. Ca amănunt, Alex îşi manifestă bucuria de a cânta în Sibiu, oraşul natal al bunicului şi mamei sale.

Nefiind prea multe de schimbat, cu Liv la backing vocals, Alex ca frontman şi virarea stilului spre mai dur, Atrocity îşi intră în rol. Ei bine, nemţii sunt a doua dezamăgire a festivalului. Nu pentru că ar cânta prost, nu pentru că ar suna prost, nici măcar pentru că ar arăta aiurea. Dar setlist-ul lor constă în exclusivitate din cover-uri de pe cele două Werk 80. Ei bine, oricât de multă promovare ar trebui făcută celui mai recent album, asta nu mi se pare în ordine. Mai ales că mulţi din cei care ţine să-i vadă îi ascultă şi-i plac de dinainte de anul 1997, când a fost lansată prima colecţie. În ordinea numerelor de pe tricou (şi să-mi spună careva dacă au vreo piesă proprie şi nici eu, nici nimeni din cei cu care eram n-o remarcă): The Great Commandment, Smalltown Boy (recunosc, printre cele mai reuşite), Don’t You Forget about Me, People Are People, Tainted Love (interesant gestul lui Alex care „fură” două fete din public, îmbrăcate în negru, şi le roagă să danseze „vampire dance”), Fade to Grey, Relax, Send Me an Angel, Rage Hard, Wild Boys, The Sun Always Shines on TV şi Shout. Pentru capitolul spectacol şi interacţiune, jos pălăria, nu am ce comenta; pentru conţinut… Măcar o piesă proprie să fi cântat şi gustul nu ar fi la fel de amar. Asta e, sper ca până data viitoare să-şi mai revină.

Gamma Ray nu mai este o surpriză pentru mine, ştiu la ce să mă aştept: show dinamic şi profesionist de la un cap la altul. Kai Hansen este un simpatic şi pe scenă şi în afara ei, iar ca muzician pune suflet în tot ce face. Aşa se întâmplă şi astă seară, tot din suflet cântând şi Henjo Richter (alt personaj foarte simpatic), şi Dirk Schlächter, şi Dan Zimmermann, şi clăparul de concert. Este uşor de observat că deşi Hansen este şeful, trupa este o echipă care funcţionează de minune şi nu cred să fi venit careva să-i vadă în mod special pe nemţi şi să plece dezamăgit. Aş zice chiar că dobândesc şi câţiva admiratori noi. Începând cu probabil cea mai catchy piesă de pe Land of the Free II, Into the Storm, trupa ne ţine în priză până la final, interacţiunea fiind continuă şi antrenantă. Heaven Can Wait, I Want Out, New World Order, Fight, Empress, Silence au rolul de a ţine publicul la doi-douăzeci, pentru ca apoi Land of the Free să ne amintească de unul dintre cele mai frumoase albume heavy metal. După Rebellion in Dreamland, la Heavy Metal Universe, vine rândul publicului să-şi exerseze corzile vocale, Hansen împărţindu-l în trei: dreapta scenei pentru „heavy”, stânga pentru „metal” şi centrul pentru „universe”; eu sunt pe centru şi credeţi-mă că strig „universe” din tot sufletul. Urmează Ride the Sky, Somewhere out in Space, Valley şi excelenta Send Me a Sign. Deşi, aşa cum ziceam, nu mă aşteptam la vreo surpriză, iată că ea vine: este de departe cel mai bun concert din cele trei pe care le-am văzut cu nemţii, poate şi pentru că acum sunt head-lineri, poate pentru că acum cântă pentru un public necunoscut şi avid (e drept, ceva mai puţin decât în prima seară, dar nu cu mult şi la fel de receptiv). Cert este că sunt la înălţime. La înălţime este şi dorinţa de a-şi cunoaşte fanii la o sesiune de autografe după concert, cu toată oboseala acumulată după o zi plină. Acum sunt convinsă că aş vrea să mai văd Gamma Ray (ceea ce nu se întâmplase după a doua oară), dar să fie la fel ca această reprezentaţie.

Nu pot încheia fără să vorbesc un pic despre Sibiu pe perioada festivalului. Hermannstadt este oricum un oraş superb, mai ales pe timp de vară. Dar să vezi toate terasele din centru pline ochi de rockeri care mai de care mai exotici, mai goth sau mai ştiu eu cum, dar cam toţi cu bun simţ, este o încântare. Dacă ziua, pe caniculă, se observă figurile machiate căutând un colţ de umbră şi savurând câte o îngheţată enormă, seara şi noaptea, după concerte, centrul îşi ia cea mai boemă aură. Pletoşi strânşi la câte o terasă din Piaţa Mică sau pur şi simplu lângă un colţ al Podului Minciunilor savurând un „cui”, fete frumoase cu părul lung şi îmbrăcăminte amintind de cea medievală, tineri care n-au putut renunţa la bocanci şi sutele de tricouri care mai de care mai de care – ei bine, toate acestea mă fac să simt cu adevărat că sunt la un festival de metal.

Fotografii

 

 

 

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s