Artmania Festival Ziua 1 (Sibiu)

Nu a trecut o săptămână şi mă aflu din nou la Sibiu, din nou festival, din nou metale. Locul se dă mai aproape de centru, în Pavilionul 2007, iar ediţia se preconizează de succes, ţinând cont de faptul că aud vineri după-masă că s-au epuizat biletele pentru acea zi. Din păcate, începutul este marcat de o întârziere de o oră şi jumătate – motivul pe care îl aflu eu ar fi că s-a oprit curentul în tot centrul Sibiului, drept pentru care probele de sunet au trebuit decalate. Partea nasoală e că până la orele 23 totul trebuie încheiat, ceea ce se poate traduce în scurtarea timpilor de scenă. Până să se înceapă, „inspectez” puţin pavilionul – un imens cort cu aer condiţionat (providenţial, după căldura de afară), cu standuri de băutură şi mâncare, cu alte standuri cu merchandise (cam tot ce vroiai de la bocanci la lenjerie de damă) şi cu bude multe şi decente. La acestea se adăugă faptul că cei însărcinaţi cu ordinea sunt mai mult decât de treabă şi că afişele cu „Fumatul interzis” în general se respectă.

Prima trupă care urcă pe scenă este Frozen Dusk, tineri şi entuziaşti, dar soprana mi se pare un pic timorată, în ciuda vocii bune pe care o are. Nu pot spune că impresionează, dar mai au timp; cred că ceea ce le lipseşte cel mai mult este tupeul, apoi o identitate mai clară, nişte compoziţii care să-i individualizeze cumva dincolo de faza „încă o trupă cu voce feminină”.

Pe cei de la Sincarnate îi ratez complet pentru o scurtă discuţie cu Tiamaţii, însă le observ tricourile aduse pentru vânzare – foarte reuşite, mai ales cele girlie. Mă întorc la timp pentru Bucium, aceasta fiind prima dată când îi vad live pe bucureşteni, care mă fac să-mi pară rău că am ratat până acum ocazia. Foarte frumoasă prestaţie şi îmi dau seama cât de bine se pot mula viorile pe cadenţa tobelor. Şi acesta ar fi numai un aspect. Vocea este altul care îmi place foarte mult şi, în general, prestaţia lor ca trupă. Bucium merită ascultată şi văzută.

Urmează o prezenţă absolut fermecătoare: Aqua de Annique – Anneke van Giersbergen şi mateloţii săi oferindu-ne un spectacol deosebit. Începând de pe taburetul din faţa claviaturii pentru ca mai târziu să alerge pe toată scena, Anneke este una dintre cele mai frumoase figuri ale festivalului. Irezistibilă ca voce şi prestaţie, acompaniată de trei muzicieni capabili, olandeza ne poartă într-o călătorie memorabilă prin Lost and Found, Ice Water, Day after Yesterday, My Town, însă partea cea mai frumoasă mi se pare cea formată din Alone şi Trail of Grief, superbe piese. Pe final, Digging the Grave şi Sunken Soldiers atrag şi ele atenţia şi arată din nou că Anneke este sufletul şi elementul central al trupei, fiind mai puţin vorba de o echipă.

În afară de întârzierea mare cu care s-a pornit (şi din care, surprinzător, începe să se recupereze bine), deja constat o altă problemă: sunetul, în cea mai mare parte slab calitativ. Deşi am stau mai ales lângă pupitru, nici acolo nu pot spune că se aude bine. Şi acest lucru se simte din plin la Tiamat, trupă de la care am aşteptări mari (aşa cum spun şi ei că au de la public); numai că aşteptările sunt zădărnicite nu numai din cauza sunetului, ci din cauza întregii lor prestaţii, deşi publicul este trup şi suflet alături de ei. Nu ştiu exact ce se întâmplă, o fi combinaţia de whiskey cu bere, or fi poveştile cu vampiri, cert e că avem parte de un concert net inferior celui de acum doi ani din Bucureşti. Faptul că includ în playlist piese dorite de mulţi (Vote for Love, Whatever That Hurts, Cain, Do You Dream of Me, Brighter than the Sun, Phantasma De Luxe) nu este suficient atâta timp cât prezentarea lasă mult de dorit. De pe recent lansatul album propun patru piese şi numai asta ar trebui să garanteze un show deosebit, ţinând cont de calitatea discului. Dar Raining Dead Angels nu convinge, la Until the Hellhounds Sleep Again îmi vine să plâng de cum iese (piesa mea preferată de pe album!), Via Dolorosa abia o recunosc, singura cu adevărat reuşită fiind Equinox of Gods. Totuşi, nu este totul atât de negru, căci Cold Seed merită fiecare clipă, mai ales că nu mă aşteptam la includerea sa în program – pentru mine este cel mai bun moment Tiamat de astă seară. Bisul ridică în mod considerabil valoarea concertului, pentru că The Sleeping Beauty, Wings of Heaven şi mai ales Gaia au o atmosferă aparte – nu ştiu însă în ce măsură datorită trupei şi cât datorită publicului. Că tot am atins acest punct, suedezii au un public cald şi entuziast, cum şi-ar dori orice trupă şi tare mi-e teamă că au dezamăgit cel puţin o parte din fani.

După experienţa anterioară, îmi este teamă ca speranţele şi aşteptările legate de Lacrimosa să nu fie şi ele spulberate. Se sting luminile, iar scena rămâne dominată de draperia luminată în violet şi pe care, sub logo-ul trupei, scrie Lichtjahre – numele DVD-ului recent lansat. Încep să apară pe rând muzicienii de turneu, scena se umple de fum şi astfel, prin ceaţă, pe intro-ul specific, se ivesc Tilo şi Anne – superbă atmosferă încă de la început. Am şi prima surpriză: sunetul a devenit şi rămâne foarte bun până la final, cu excepţia unor microfonii. Tonul se dă în forţă cu Komet şi Schakal, ca apoi să ascult una dintre cele mai iubite piese, Alleine zu zweit – e singurul moment în care îmi pare rău că sunt în photopit, pentru că nu de acolo se ascultă piesa asta. Satura, Kelch der Liebe, Alles Lüge, Letzte Ausfahrt fac deliciul unui public care cânta parcă în transă fiecare vers, fie că ştie, fie că nu ştie limba germană. În mod cert, Tilo observă şi el reacţia publicului, de unde şi comunicarea continuă, dincolo de expresivitatea limbajului de scenă. Momente deosebite sunt Not Every Pain Hurts, când Tilo şi Anne schimbă între ei clapele şi microfonul, dramatica Halt Mich şi piesa-titlu a ultimului album, Lichtgestalt. Primul bis înseamnă Der Morgen danach şi o piesă la care nu mă aşteptam, cu atât mai mult o savurez: Ich veralsse heut’ dein Herz, absolut suberbă, şi pe album, şi pe scenă. Deşi s-a depăşit ora-limită impusă organizatorilor, al doilea bis este solicitat cu insistenţă, aşa că cei doi soţi şi trupa lor se întoarce pentru Stolzes Herz şi mult ceruta Copycat, la care cei din jurul meu sunt aproape în delir. Pe finalul concertului nu pot să spun decât că o oră şi jumătate a fost mult prea puţin. Că mi-a depăşit şi aşteptările, şi speranţele eeste evident, singurul regret fiind acela că s-a terminat mult prea repede.

Prima zi a fost marcată de mai multe aspecte negative (întârzierea, sunetul nasol în cea mai mare parte din timp, prestaţia Tiamat) şi de altele pozitive (incinta aerisită, cei 3500-4000 de spectatori, băutura şi mâncarea la îndemână, jandarmii ok, Anneke şi marinarii săi), dar, fără doar şi poate, Lacrimosa a transformat seara într-una de neuitat.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s