Moartea şofează pe autostradă

Sâmbătă dimineaţa plecăm spre Sibiu alegând ruta Bucureşti – Piteşti – Râmnicu Vâlcea – Sibiu; criteriile alegerii sunt că ni s-a cam luat de drumul pe Braşov, că Valea Oltului este un defileu frumos şi că o bucată de drum se înghite repede, cea de pe autostradă. Se conduce frumos; un pic de aglomeraţie la ieşirea din capitală până se reglează vitezele şi preferinţele de bandă, dar apoi se merge repede şi bine, Seat-ul zboară şi Warrel Dane loveşte în difuzoare. Aşa ar trebui să fie până în Piteşti, dar la scurt timp, să fie ora 7, tirurile şi maşinile mai lente de pe prima banda încep să treacă pe banda a doua şi mă întreb dacă se lucrează sau e accident. Când văd şi nişte girofaruri pe sensul opus, îmi dau seama că este a doua variantă. Ceea ce nu îmi dau încă seama este gravitatea lui.

Ce deduc eu: şoferul unui tir care venea dinspre Piteşti a adormit la volan, a pierdut controlul, a rupt efectiv protecţia dintre sensuri, a intrat pe contrasens şi a izbit în plin un camion. Tirul este încă răsturnat în şanţ, cu botul spre noi, iar camionul cel puţin douăzeci de metri mai încolo, zburat în câmp. Nu văd victimele, dar nu este greu de închipuit. Numai imaginea cu cei doi monştri metalici zăcând ca nişte epave şifonate este de ajuns pentru un şoc.

Ceea ce mă afectează însă şi mă face să scriu aceste însemnări nu e accidentul în sine, gravitatea lui. Ci imprevizibilul din trafic, de pe drumurile naţionale şi în special de pe autostradă. Imprevizibilul care te lasă pe tine, şofer experimentat, prudent şi respectând toate regulile, expus hazardului celorlaţi conducători. Nu putut să nu mă întreb: ce aş fi făcut dacă eram cu buburuza mea pe autostradă, cu 120 la oră (maxim, nici nu ştiu dacă duce) şi se întâmpla aşa ceva. Ce aş fi putut face? Să zicem că aş avea experienţă, reflexe rapide, odihnă la bord, o maşină în perfectă stare şi uşor de manevrat – chiar şi aşa, aş avea timp şi spaţiu să reacţionez când tirul ar zbura spre mine peste benzi? Aş avea ce face pentru a-mi reduce mie la minim pagubele – asta însemnând maşina praf, dar eu întreagă, numai cu şocul ca traumă? Şi după acest scenariu fericit, m-aş mai sui vreodată la volan sau în orice maşină care merge pe autostradă?

Moment de groază interioară. Până şi Warrel Dane amuţeşte. Ce poţi face? Cum poţi evita? Sub o anumită viteză nu poţi scădea şi, oricât de preventivă ar fi conduita ta la volan, nu poţi anticipa un om obosit, aflat şi la volanul mai multor zeci de tone. Ce poţi face? Poţi face ceva? Ştiu că sună fatalist, dar faza văzută mă revoltă şi mă sperie. Camionul, alt vehicul greu, zace inert mai încolo. Buburuza mea n-ar ajunge probabil în câmp, ci ar trebui dezlipită de pe carosabil cu un „şpaclu” pentru aşa ceva – cu mine cu tot.

Când ne întoarcem, pe aceeaşi rută, este noapte – cam 3 şi ceva când intrăm pe autostradă. Îmi-a este teamă teribilă tot drumul; serpentinele de pe Dealul Negru nu-s nimic, acolo sunt mai mici şansele să te plictiseşti şi să aţipeşti, dar aici… E greu să nu gândeşti aşa, fie modul numit şi fatalism, când vezi astfel de imagini. E greu să nu te gândeşti că moartea şofează pe autostradă. În orice moment.

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in General and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s