Rockin’ Transilvania Ziua 1 (Sibiu)

În peisajul autohton a apărut anul acesta un nou festival – cu o săptămână înainte de ARTmania, Consiliul local Sibiu organizează Rockin’ Transilvania şi cel puţin după o trecere în revistă a trupelor putem constata că este o concurenţă serioasă pentru festivalul mai devreme amintit. În ciuda promisiunilor că sunetul va fi asigurat de nişte profesionişti nemţi, sunt evident sceptică – organizatorii par a fi la primul eveniment de acest gen şi nu ştiu la ce să mă aştept, mai ales că nici până sâmbătă nu primesc confirmarea şi nişte date exacte pentru interviurile solicitate. Totuşi, la finalul primei zile dezamăgirea principală va veni nu din partea organizatorilor, ci din partea publicului – puţin, foarte puţin, ţinând cont că for fi urcat pe scenă două nume grele, despre care mulţi se plâng pe unde pot că ar da orice să le vadă. Posibil să fie şi densitatea mare de concerte din această vară, posibil şi localizarea la Sibiu în loc de Bucureşti – deşi dacă stăm să ne gândim, marile festivaluri din Europa şi SUA nu se organizează în capitale, iar Sibiul este ultra-central. În fine, voi reveni.

La ora 15:00, cea anunţată pentru accesul publicului, mă prezint la porţile Stadionului Municipal şi mă gândesc cu groază la soarele arzător de deasupra; tot cu groază constat că, deşi standuri cu bere şi alte chestii sunt destule, toalete sunt numai patru. Din fericire, în faţă scenei vine umbra, aşa că vreo oră şi ceva moţăi lipită de gard, cu o apă din ce în ce mai caldă lângă mine. Constat bucuroasă că ultimele probe de sunet se încheie devreme şi la 16:45 pe scenă intră tinerii sibieni de la Betrayer. Thrash-ul agresiv şi împânzit cu elemente death sau hardcore nu este prea convingător decât pentru nişte vecini aghesmuiţi deja bine, dar sunt două sau trei piese care mi-au captat atenţia. În ciuda lipsei (momentane) de experienţă, tinerii sună bine, sunt energici şi au potenţial; în special chitaristul iese din pluton – foarte bun. Ca primă trupă într-o seară a thrash-ului, Betrayer se achită perfect de datorie, chiar dacă în faţa unui public jumătate format din cunoscuţi şi prieteni, jumătate încă toropit de căldură. Cu ocazia asta constat că sunetul se anunţă a fi foarte bun, la un nivel mediu de decibeli.

Oricât aş vrea să spun ceva pozitiv despre Benedictum, nu reuşesc. În primă fază nu găsesc nimic de spus de parcă nu aş fi la faţa locului. Ce cântă e greu de definit, un fel de heavy/power, dar disting cu greu instrumentele în spatele vocii stridente a Veronicăi Freeman. Îmi pare rău, dar nu îmi place deloc. Poate că unei părţi din publicul masculin i se par interesante mişcările languroase ale creolei – şi nu zic, aici are ce arăta, spre deosebire de capitolul voce – dar i le găsesc inutile în contextul muzicii. Totuşi, când cânţi Shell Shock şi despre război, cum să încerci să fii sexy? Sunt şi vreo două piese reuşite, când vocea se mai cuminţeşte, una fiind cea care dă numele ultimului album – Seasons of Tragedy. A, am des pus şi ceva de bine: interacţiunea Veronicăi cu publicul, de pe scenă şi, la un moment dat, din spaţiul dintre scenă şi public.

Apropiindu-se vremea să cânte cei de la Altar, publicul ceva mai numeros începe să strângă rândurile. Clujenii sunt aceiaşi pe care-i ştim de la fiecare concert – în frunte cu dinamicul şi supăratul Andy Ghost, cei patru dezmorţesc bine atmosfera, iar mulţi dintre cei prezenţi sar şi cântă odată cu ei, animaţi de muzica şi versurile social-politice. Acoperă bine albumele existente, nelipsind Prison of Death, Stop the Silence, Năcut învingător, Protest, Singur împotriva tuturor, La noi şi Atitudine. Prezintă şi câteva piese noi (dintre care despre Back in Business spun că este în premieră pe o scenă), dând astfel o idee despre cum va suna viitorul album. Este greu să stai locului când cântă Altar.

Urmează momentul culminant pentru mine – deşi Testament este plasată în deschiderea celor de la Kreator, pentru mine ea este adevăratul head-liner. Spre deosebire de prima dată când i-am văzut pe americani, acum ştiu la ce să mă aştept, dar trăiesc aceeaşi stare între extaz şi perplexitate – sunt demenţi, fenomenali şi unici. Ştiu că nu-s singura de această părere, dovadă fiind modul în care sunt stâlcită de gard, în primul rând şi pe centru – şi nu regret nici un moment! Regretele sunt două, dar le voi explicita mai târziu. Over the Wall, Into the Pit şi Apocalyptic City sunt suficiente să dinamiteze publicul, iar eu încep să rămân fără voce. Chuck Billy este un zeu pe scenă, iar la capitolul comunicare stă excelent. Cred că-s multe concerte în care mulţumeşte din complezenţă celor prezenţi, dar de data aceasta e imposibil să nu fie din suflet. La Practice What You Preach şi New World Order încep să-mi revin şi îmi spun: „Fuck, this is Testament! THIS IS TESTAMENT!!!”. Urmează Electric Crown, apoi prima piesă de promovare a recent lansatului album – More than Meets the Eye – deşi n-a trecut mult timp de la lansare, multă lume îi ştie versurile şi cântă alături de Chuck. Eu mă opresc pentru că m-a lăsat vocea, recuperez mai târziu. După Low, urmează un superb moment de respiro cu Trail of Tears – o piesă excelentă cu totul, dar la solo-ul lui Alex Skolnick eu rămân ca în transă şi nu-mi vine să cred că-i adevărat – super-chitarist, mă bucur că s-a realăturat legiunii Testament. Mă trezesc la Henchmen Ride, a doua piesă de pe The Formation of Damnation, o piesă ok, dar cred că existau opţiuni mai bune. Spectacolul continuă cu Souls of Black, un alt moment de extaz pentru fanii dezlănţuiţi, apoi cu The Preacher, D.N.R. (Do Not Resuscitate), Three Days şi Alone in the Dark. Ultima, pe care masa compactă de oameni din faţă explodează efectiv, este Disciples of the Watch – nu mai e nimic de zis, Testament at its best. Acum despre cele două regrete: mi-ar fi plăcut să aud mai multe piese de pe The Formation of Damnation, pe care-l consider un album foarte bun, iar pana pe care a aruncat-o Skolnick special pentru mine nu şi-a găsit destinaţia. Demenţial, absolut demenţial show şi faptul că sunetul a fost aşa cum trebuie a fost cireaşa de pe tort.

Îmi este greu să urmăresc Kreator după Testament, mai ales că data trecută am văzut invers cele două trupe şi ştiu că aceea este ordinea firească. Totuşi, mai rezist o vreme lângă gard, în faţa (şi spatele) unui atac virulent şi a unei prestaţii zid. Kreator nu se bazează însă numai pe muzică, ci şi pe efectul decorului: panouri cu imagini din Enemy of God, proiecţii video pe fundal în ton cu versurile, joc ameţitor de lumini. Violent Revolution deschide un concert greu şi întunecat, în care nemţii dau tot ce pot şi în care cred că acoperă toate preferinţele fanilor. Meniul de agresivitate şi răutate include Pleasure to Kill, Enemy of God, People of the Lie, Extreme Egression, Phobia, Impossible Brutality, Flag of Hate şi Tormentor. După câteva piese, cred că la People of the Lie, cedez locul ocupat poate un pic pe nedrept unui adevărat fan şi mă retrag mai în spate, pentru o imagine de perspectivă. Ca şi mai devreme, publicul este unul nebun, fie că se îmbrânceşte în faţă pentru a fi mai aproape de idoli, fie că îi priveşte cu interes din rândurile ceva mai liniştite, dar mulţi cântă alături aceştia fiecare vers şi simt fiecare riff. Setlist-ul fiind, dacă nu mă înşel, identic cu cel pe care l-am văzut acum un an, nu pot spune că am vreo surpriză; numai experienţa a încă unui concert de calitate. Constat că spectatorii sunt cam 1000, mai puţini decât la Testament (unde să fi fost cam 1200, puţin oricum). Analizând situaţia, motivul obiectiv este că americanii au concertat pentru prima dată la noi, Kreator nu. Motivul subiectiv este părerea personală că Testament este o clasă mai sus.

Prima zi a fost, din punctul meu de vedere, dusă la capăt cu succes. Organizare bună şi punctuală (ok, hibe au apărut, dar se pot trece cu vederea), sunet foarte bun, incintă unde să te poţi manifesta în voie şi, mai ales, ceea ce s-a întâmplat pe scenă. Aştept cu interes a doua zi, mai ales că este mai pe „felia” mea, spre heavy. Sper să fie măcar la fel de reuşită. Iar pe final: „Fuck, that was Testament!!!”

Fotografii

 

 

 

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s