Whitesnake, Def Leppard & Iris (Romexpo, Bucureşti)

La finalul unei zile caniculare se anunţă un concert la fel de încins – două nume cunoscute şi cu vechime, având fani din vreo două-trei generaţii. Locul este din nou Romexpo, o alegere destul de bună în care poţi respira şi mişca în voie chiar şi în cazul unui public numeros ca cel de marţi seară. Inutilă mi se pare însă ideea zonei B când puteau lăsa o singură zonă centrală, fiind spaţiu suficient. Când am ajung eu, pe la 18:30, s-a format deja cozi la jetoanele cu care-ţi poţi lua băutură şi mâncare şi la tejghelele unde foloseşti apoi acele jetoane; ceva mai târziu, cozile  devin enorme, spre nemulţumirea multora care trebuie să sacrifice din concert pentru a-şi uda gâtlejul.

Bilă albă pentru Fun Time Productions: la ora 19:00 (fix şi punct) cei de la Iris intră pe scenă şi încearcă să dezmorţească publicul într-un concert destul de scurt. Ales piese gustate de spectatori, nu chiar cele mai soft: Pământul îl cuprind, Somn bizar, Iris Aeterna, Iris Maxima, Strada ta şi Floare de iris. Nu insist, oamenii au admiratori, sunt pe scenă ca peştele în apă şi-s mari fani Whitesnake (să menţionez aici preluările?), dar mie sincer mi s-a cam luat. Tocmai bine însă pentru regruparea de trupe şi pentru discuţiile de rigoare cu prietenii, mai ales că sunetul este destul de nasol. Acum (şi mai târziu) observ cum multe nume de pe scena românească au venit pentru a vedea două trupe dintre cele care i-au determinat cândva să se apuce de muzică; văd membri ai trupelor Magica, Trooper, Rising Shadow, Nexus, Abigail, Avatar, Antract, Talisman sau artişti precum Narcisa Suciu sau Tudor Chirilă.

După schimbările necesare pe scenă, intră cei de la Def Leppard. Nu sunt şi nu devin fan, dar cred că pot recunoaşte nişte profesionişti când îi văd. Joe Elliott este dinamită pe scenă, Phil Collen rupe, Rick Savage este un basist excelent şi iute ca un titirez, iar per total trupa arătă că live sună cel mai bine, extrem de închegat. Şi ar suna şi mai bine dacă ar fi avantajată de sunet. Tocmai pentru că nu sunt sub vraja specifică unui fan, mă plimb cam prin toate zonele. Din păcate, chiar şi lângă mixer nu se aude aşa cum trebuie, deşi mult mai bine decât în alte părţi. Vocea se distinge greu, la fel şi unele armonii de chitară. În schimb rămâne aceeaşi idee preconcepută: foarte tare echivalează cu foarte bine. Cât de greşit…

Def Leppard începe cu Rocket şi C’mon C’mon, dar publicul se animă cu adevărat la Animal, despre care eu cred că iese cel mai bine. Surpriza serii este Love Bites care nu apare în setlist-ul adoptat pe alte scene din turneu; aici însă mă deranjează cel mai tare lipsa clarităţii sunetului. Alături de ea, mai apar, nu neapărat în ordinea aceasta şi fără pretenţia că le-am recunscut pe toate: Make Love like a Man, Rock on, Hysteria, Armaggedon It, Photograph, Sugar şi Rock of Ages. Finalul culminează cu Let’s Get Rocked, când publicul efectiv explodează. Super-profesionişti pe scenă britanicii de la Def Leppard, ei propun un hard rock cu lipici, dinamic, molipsitor şi, aşa cum constata un prieten, bun de lecţie de început pentru copiii de câţiva ani. Aşa, ca să-i pregăteşti pentru mai târziu. Foarte bună prestaţia, sunt convinsă că fanii sunt încântaţi de trupa preferată, păcat însă de sunet. La final, sper să se schimbe situaţia pentru ceea ce aştept eu cu multă ardoare.

Au trecut zece ani de la Restless Heart Tour, primul concert mare la care am fost şi care este undeva, într-o aură intangibilă. Speram să pot face o comparaţie în seara aceasta, obiectivă vreau să zic, dar nu îmi iese. Îmi amintesc că pe vreme aceea pe Coverdale îl lăsa vocea şi hotărâse să încheie capitolul Whitesnake înainte de „a deveni o caricatură a ceea ce a fost” – citat aproximativ dintr-o revistă de profil de atunci. Tot cam în acei ani aveam un poster care era primul lucru de care dădeam cu ochii dimineaţa din care-mi zâmbea bărbatul vieţii mele (ce stupid sună acum) şi aceea părea unica ocazie de a-l vedea live. Totuşi a mai trecut un deceniu, Coverdale şi-a rezolvat problemele cu vocea şi şi-a păstrat plăcerea de a cânta; clar, nu mai urcă atât de sus pe cât putea în tinereţe şi-s convinsă că şi banul industriei muzicale şi-a spus cuvântul, dar scena rock ar fi mai săracă fără Whitesnake.

Din fericire, odată cu apariţia headliner-ilor, se mai remediază şi din problemele de sunet. Din ceea ce îmi zic temerarii de la gard, pe faţă acestea au rămas, dar după fotografii eu mă instalez tot pe lângă mixer, pe o rampă, aici sunetul fiind foarte bun şi văd şi foarte bine – ori pe scenă, ori pe unul din cele două panouri de proiecţie strategic amplasate. Show-ul se anunţă plin de energie încă de la prima piesă, Best Years – în vervă şi plasându-l în centrul atenţiei pe Coverdale, unde rămâne aproape tot concertul. Urmează o lecţie despre ce înseamnă să fii showman, să ai carismă, să faci o scenă să explodeze şi un public să atingă extazul. Coverdale este remarcabil, îmi vine greu să cred că are 57 de ani şi poate să cânte atât de bine în timp ce ţopăie, aleargă, sare şi acoperă toată scena. Ca să nu mai vorbesc de expresivitatea feţei – se vedea clar că iubeşte ceea ce face. Fool for Your Lovin’, Can You Hear the Wind, Love Ain’t No Stranger, Lay Down Your Love – prima tranşa de cântece, unele hit-uri, toate cu aceeaşi temă, cam singura întâlnită la Whitesnake: dragostea cu tot ce înseamnă ea – bucurie, speranţă, durere, dezamăgire, regret, invitaţie, promisiune, incertitudini, visare, patimă. Toate ca toate, dar la Is This Love pentru mine timpul parcă se opreşte – ştiam că o vor cânta, dar nu mă aşteptam la efectul pe care îl are; încă mai fredonez „this must be love cos it’s really got a hold on me” şi nu cred că se va duce prea repede.

Pentru câteva minute, Coverdale nu mai este pionul central, căci Doug Aldrich începe un superb solo care se transformă într-un duet remarcabil când i se alătură Reb Beach. Excelentă parte de legătură, cei doi arătând că nu-s numai un support-band pentru maestrul Dave. Urmează numai piese cunoscute, iar publicul cântă în continuu alături de trupă: A Fool in Love, Ain’t Gonna Cry, Ain’t No Love in the Heart of the City (din nou, extaz, superbă piesă şi superbă interpretare), Gimme All Your Love, Here I Go Again (probabil cea mai cunoscută şi mai aşteptată), Still of the Night (viteză maximă pe final de concert) şi Burn (reflexia fidelă a atmosferei incendiare de pe scenă şi din tot perimetrul concertului). Referitor la Whitesnake, pot spune cu mâna pe inimă că este printre cele mai bune concerte pe care le-am văzut din punct de vedere feeling, ceea ce se transmite şi nivel de profesionalism al artiştilor. Atât de bun încât am pot uita uşor de diversele neplăceri precum cozile la băutură sau sunetul mediocru de la Def Leppard. Cred însă că şi cei de la Whitesnake se simt foarte bine cântând pentru publicul entuziast – un barometru al acestui lucru poate fi considerat faptul că, înainte de Burn, Coverdale cântă prima strofă şi refrenul din Soldier of Fortune, ceea ce nu este în planul „standard”.

Fotografii

 

 

 

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Whitesnake, Def Leppard & Iris (Romexpo, Bucureşti)

  1. metallo fratello says:

    Buna aia cu Rising Shadow..buna rau! Peace!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s