B’estfest printre picaturi (Romexpo, Bucureşti)

Joi primesc e-mail de confirmare pentru acreditarea foto la B’estfest; cu ocazia asta aflu cu surprindere că este valabilă pentru tot festivalul, nu numai pentru Judas Priest, aşa cum ştiam. Îl sun pe Tzugu, îi spun asta şi-l întreb de ce nu mi-a zis şi mie. Răspunsul era simplu: şi el tot atunci a aflat. Ok, asta e, dar eu nu am cum să merg, mi-am făcut deja planuri pentru sfârşitul acesta de săptămână. Nu-i nimic, zice el, noi oricum numai Judas Priest promovăm, du-te doar să-ţi iei mâine legitimaţia.

Bun. Vineri merg să ridic cele necesare şi-mi spun că dacă tot ajung la Romexpo să şi stau o vreme la concerte. Mai mult, dacă mă întorc duminică la timp, vin şi atunci. Destul de ciudat modul de abordare al părţii foto/video, dar regulile-s reguli: de la intrare ne preia cineva, ne duce la cabina foto unde lăsăm aparatura cu număr de ordine, urmând ca înaintea fiecărui concert ce prezintă interes să revenim, să o luăm, să facem poze, apoi să o lăsăm din nou la cabină. Fără aparate profesionale în mijlocul festivalului. Pentru a surprinde atmosfera, avem parte de o plimbare de un sfert de oră prin incintă, cu condiţia să nu fotografiem şi scenele pe care se cântă.

În prima zi de festival ar fi două trupe care mă interesează, iar concertul primeia începe la scurt timp faţă de când ajung: Apollo 440. Îmi aduc aminte de clasa a 6-a, aşa, pe vremea când mai ascultam jungle/techno. Totuşi, live indivizii sunt destul de rock; evident, spre punk, dar chitaristul îi zice bine, iar prestaţia solistului este de o energie molipsitoare. Pot spune că după ce ies din photopit mă întorc să văd şi o parte din restul prestaţiei. A doua prezenţă care îmi trezeşte interesul este Alanis Morissette, în principal tot de dragul vremurilor de demult. La timpul respectiv, mi-a plăcut destul de mult Jagged Little Pill, deşi nu avea nimic de-a face cu metalul cu care eram implicată într-o stabilă poveste de amor. La vedeta canadiană se poate fotografia numai pe parcursul primelor două piese, din care la una solista nici nu apare; cei cu camere de luat vederi au voie să filmeze numai din laterale şi nu şi din faţă – o fi din cauza multelor kilograme pe care Alanis le-a pus faţă de cum era când o ştiam eu? În fine, detalii. Concertul în sine este unul mediu, pe mine nu mă impresionează în nici un fel; mă bucur de includerea în setlist a Head over Feet, Ironic şi, mai ales, You Oughta Know şi îmi lipseşte Forgiven, dar în general mă lasă destul de rece. Mda, cred că am depăşit momentul.

Ce îmi place însă mie mult de tot în prima seară este atmosfera – foarte, foarte frumoasă, chiar de festival. Interesantă „Spălătoria de bărbaţi” a celor de la Axe, dar şi practică, ţinând cont de zăpuşeala fierbinte de afară. Oameni de toate felurile, vârstele, costumaţiile, coafurile şi aşa mai departe; nu observ scandaluri sau momente jenante, lumea pare a se simţi bine, fie la scene, urmărind concertele, fie între scene, interacţionând, râzând, dansând, cumpărând mâncare şi băutură pe jetoane, strigând după „dozatoarele” ambulante şi tot felul de alte minuni. Din acest punct de vedere şi pentru modul ceas în care merg cântările – jos pălăria.

Mai ajung la a treia seară, într-o ţinută foarte „tehnică”; sunt în hainele cu care vin de pe munte, bocanci şi pantaloni de tură, în lipsă de duş de vineri, pentru că numai ce-mi arunc rucsacul pe pat şi fug la Romexpo. Frunzărind broşura de prezentare, zic că ar merita să-i vad pe finlandezii de la Sunrise Avenue – destul de ok, un pic (de tot) spre metal şi suficient de antrenanţi; nimic deosebit, dar o prezenţă simpatică. La sfatul cuiva din staff-ul organizatoric, aterizez şi la Manu Chao şi nu îmi pare rău deloc, melanjul între rock, punk, ska, etno şi latino fiind seducător; poate uneori cam încărcat, dar cu siguranţă interesant şi intrigant. A, da, şi extrem de dinamic, îţi este destul de greu să stai locului. Continui cu atracţia serii, cam singurul motiv pentru care am venit azi: Nelly Furtado. Pot spune cu mâna pe inimă că îmi place canadianca cu ochi albaştri, deşi este departe de genul muzical pe care-l ascult zi de zi. Pe lângă vocea extraordinară pe care o are şi nu o contestă nimeni, prezenţă ei scenică este foarte lucrată şi de invidiat. Prestaţia e întregită de trupa profesionistă de dansatori şi, în primul rând, de o formaţie de instrumentişti remarcabili. Foarte frumos şi colorat spectacol.

Evident, partea cea mai aşteptată de mine mai are câteva zile să se producă: B’estfest Aftershock, cu celebrii metalişti britanici în prim plan. Acest „şoc” final vine după un festival dedicat în special admiratorilor muzicii tip brit-pop/rock, chiar dacă principalele atracţii nu sunt britanice. Totuşi, publicul­-ţintă este cel ascultător de pop, soft rock, punk şi post-punk, ceva alternativ, ceva electro/techno, ceva etno şi un pic de hip-hop. Reuşită ediţie, asta vorbind obiectiv şi făcând abstracţie de preferinţele mele muzicale. Aş zice că mai bine decât anul trecut (asta din citite şi auzite) pentru că au ales să nu mai amestece zona metal cu restul muritorilor de rând (sic!).

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s