În Munţii Piatra Craiului: primul sfert nordic

Al doilea sfârşit de săptămână consecutiv pe munte, şi tot în Piatra Craiului. Iniţial s-a stabilit un traseu, dar cum e o tură cu volum mare de doritori, cred că ies cel puţin trei trasee. Din motivul acesta, plus faptul că nu reuşesc să mă întâlnesc cu toţi, nici nu ştiu exact câţi şi care suntem. După o primă zi de B’estfest şi patru ore de somn, eu plec spre Târgovişte cu personalul, apoi cu Bogdan cu maşina – nici acum nu ştiu cum de vrea să meargă, dar cred că-i vă părea rău. La Zărneşti ne întâlnim cu cei care au venit cu rapidul de Praga (întârziat bine), în timp ce unii au ajuns deja cu maşina şi au plecat în traseu, iar alţii au ales să plece din Plaiu Foii.

Pornim din Zărneşti în jur de 12:30, pe o vreme superbă, mergem un timp pe traseul spre Plai, pe bandă albastră, până dăm de panta marcată cu cruce albastră ce înseamnă urcuş prin Padina Hotarelor – traseu propus de Vladimir, pentru care-i voi fi recunoscătoare. Începutul este destul de descurajant: abrupt prin pădure, rădăcini, pământ moale, oboseală. Nu durează mult însă (cred că o jumătate de oră) şi arborii se răresc şi te găseşti între stânci prin grohotiş. Începe să­-mi placă, Bogdan dă semne de oboseală; eu aş băga mai repede, dar e responsabilitatea mea, aşa că rămân în urmă cu el şi cu Andreea, care are dificultăţi la unele porţiuni (în special la cele care necesită forţă în braţe). Traseul este unul frumos, indiferent dacă te uiţi în sus, pe şirul de pietre şi bolovani, fie că priveşti în lateral stâncile, fie că admiri printre ele, în jos şi depărtare, ţinuturile mai joase.

Din grohotiş se dă din ce în ce mai mult în zona stâncoasă ce prevesteşte creasta; dar mai e mult până acolo. O vreme pare că mai este puţin, pentru că suntem păcăliţi de modul în care jnepenişul acoperă drumul. Aici, după ce trecem dintre stânci în jenpeni, cred că este cea mai grea parte a urcuşului: în afară de faptul că este abrupt, crengile zgârie şi-ţi incomodează căţăratul, asta când nu închid de tot cărarea; cred că cel mai mult ne fac probleme din cauza rucsacurilor. Pe de altă parte, sunt zone unde faptul că jepii îţi întind braţele şi, ţinându-se bine în rădăcinile lor adânci, te ajută enorm să te tragi în sus; sunt mai buni astfel decât nişte corzi. Da, dificilă bucată, dar antrenantă şi interesantă, deşi la un moment dat îmi pare interminabilă. Vremea frumoasă şi faptul că noi stăm în umbra stâncilor, ca un scut în faţa soarelui de după-masă, înseamnă nişte splendide privelişti în jos. Superb.

În sfârşit, ajungem la începutul crestei, unde se şi termină marcajul nostru; am urcat timp de şase ore jumătate. Intersecţie de trasee, luăm punctul roşu; asta după ce Bogdan crede ca moare vreo zece minute, iar Andreea tot nu apare. Până la urmă reuşesc să trag de om să ajungem în Vârful Turnu, care e puţin mai încolo şi unde ne aşteaptă restul lumii. Din vârf (1923 m şi primul din creasta nordică) imaginea este din nou splendidă, fie că te uiţi spre Iezer-Păpuşa şi Făgăraş, fie că priveşti spre Bucegi. Aici Vlăduţ aşteaptă de vreo oră jumate; când a ajuns el, Vladimir şi Alinuţa stăteau de două ore acolo – deh, dacă au plecat devreme în traseu – aşa că ei au coborât demult. Andrei, Nefas, Costina se află şi ei acolo de vreo 20-30 de minute. Când ajungem ne întreabă dacă mai e careva; le spunem că Andreea, dar ar trebui să apară. „Dar Parazitu’ unde e?” „Păi cum unde e, că era în faţa mea.” (Adevărul că l-am văzut în mod constant cam la cinci minute mai sus de mine) „Aoleu, înseamnă că în loc să urmeze marcajul în sus, a luat-o în jos; deci e în drum spre Curmătura, dar… e cam kinky pe acolo…” În fine, nu prea avem ce face, doar îi dă Nefas un mesaj să-i spună să meargă pe drumul ales, că dă la cabană. Noi ne regrupăm, ne odihnim, mâncăm ceva să ne energizăm. Bogdan se mai întremează un pic, dar deja este epuizat; şi mai trist e că nu de la plămâni (total de înţeles), ci de la muşchii picioarelor (total de condamnat – stadiul de legumă).

De acum ţinem creasta – partea mea preferată, cireaşa de pe tort (dacă mă întrebi pe mine) sau bomboana de pe colivă (dacă-l întrebi pe Bogdan). Coborâm o vreme prin pădure, apoi ieşim sub Vârful Padina Popii, de unde se despart din nou trasee. Vlăduţ & Co. vor coborî pe Lehmann, noi (adică eu) alegem să continuăm pe creastă până la Vârful Ascuţit. Conform indicatorului, ambele trasee au cam o oră, cred că numai aşa îl conving pe Bogdan. Sincer, nu am chef să cobor după cât am urcat; vreau să merg pe restul de nordică neparcursă de mine şi mă încântă ideea unui apus văzut din creastă. Numai că… ăla numai traseu de o oră nu este; că-l facem noi în aproape trei e partea a doua, pentru că trebuie să ne oprim cam la fiecare 5-10 minute, Bogdan fiind la capătul puterilor, picioarelor şi respiraţiei (rar am văzut aşa o figură de „nu mai am nici o dorinţă de a trăi”); însă sub 1,5-2 ore mi-e greu a crede că-l poate face cineva „normal” şi cu o anumită greutate în spate.

După ce soarele deja a apus, încă pe lumină, ajungem şi noi la refugiul de lângă Vârful Ascuţit. E ceva lume şi în el şi pe afară, la două sau trei corturi. Ne adăpostim repede de vântul tot mai puternic şi mai rece, îl las pe Bogdan să-şi mai revină şi să se îmbrace, apoi hai repede-repede să punem şi noi cortul – evident, în locul meu special. Îl întindem rapid, îl ancorăm bine şi punem bolovani pe cuie, „amenajăm” interiorul şi ne băgăm înapoi în refugiu să şi mâncăm ceva. Ies eu la un moment dat nu mai ştiu pentru ce, când mă loveşte: pe lângă faptul că spre apus se vede o lună subţire şi mândră, aerul este limpede aşa că în jos totul se zăreşte ca în palmă – luminile localităţilor ca nişte lacuri privite de pe stânci. Rămân mută. Cât de rău îmi pare atunci că nu am luat şi trepiedul…

După ce mâncăm, hai să băgăm somn, e deja trecut de 10. Mie mi-e bine în sacul meu; ceva curent pentru că şi-a schimbat deja vântul direcţia şi loveşte în cort, dar în rest cald şi confortabil, dacă ignor faptul că eu cam alunec la vale. Lui Bogdan în schimb îi e rece, cu tot cu supra-pantalonii mei pe el, cu bluzon şi geacă. Mi se pare normal, şi-a luat sacul subţire, pentru că i s-a părut că celalalt îi ocupă prea mult loc. Evident, contrar sfatului meu, aşa cum a făcut şi cu bocancii – i-a luat pe cei cu talpa cea mai flexibilă, pentru că lui îi place să simtă ce are sub picioare; ei bine, a simţit. Tot. Aşa că-l omoară tălpile (printre altele). Din câte îmi zice dimineaţă, nu doarme mai deloc, parţial de frig, parţial din cauza vântului, că-i e teamă că smulge cortul. Of! A, da, şi mai dă şi cu ploaie, ceea ce mie-mi convine, pentru că acum ştiu că rezistă cortul la apă.

Aşa, deci după încep eu să moţăi, aud glasuri; noi şi uşor cunoscute: „Mie-mi ia vântul casca”, „Bah, unde-i Hike?” şi alte câteva. Totul până aud ceva inconfundabil şi urlu: „Looooleeek!” „Daaaa! Cine eeeeşti?” „Dianaaaa” Nu-mi vine să cred, ăştia abia acum au ajuns în creastă după ce au plecat din Plaiu Foii pe Brâul de Mijloc. Tocmai mă întreb unde or să pună cortul când îmi dau seama că ei de fapt coboară la Curmătura. Îmi spun că nu-s zdraveni pentru că ştiu ce bolovăniş urmează, mă întorc pe partea cealaltă şi mai târziu sper să nu-i prindă ploaia.

Dimineaţa, mai devreme de 8 parcă nu-mi vine a mă trezi. Şi chiar şi atunci, când văd ce ceaţă e şi ce vânt bate, mă mobilizez cam greu. Dar mă mobilizez, strâng toate cele şi ies din cort la aer curat. Îl pun şi pe Bogdan să-şi adune chestiile, băgăm lucrurile în refugiu, apoi demontăm cortul ca să-mi pot organiza bagajul. Facem rucsacurile şi mâncăm; e aproape 10 şi ceaţa nu dă semne să se ridice, aşa că abandonez planul iniţial. Adică: eu aş fi vrut ca duminică să continuăm pe creastă până la Vârful La Om, apoi să coborâm pe La Lanţuri, Şpirlea, Plaiul Foii. Dar ceaţa e ceaţă (nu atât de rău însă cât să nu poţi merge comod pe creastă) şi, mai ales, Bogdan e terminat. Las deci ambiţiile la o parte şi propun să coborâm pe triunghi albastru, pe Padinile Frumoase.

Nu coborâm chiar uşor prima parte, pentru că bolovănişul e umed şi instabil; după ce intrăm însă în padini se merge mult mai uşor. Facem până la Cabana Curmătura cam două ore şi ajungem când se sparge gaşca; cu o parte ne întâlnit pe drum, cu restul nu. La cabană băgăm ceai şi cafea, plus nişte energizante dulci, umplem sticlele cu apă, după care alegem ca traseu cel prin Poiana Zănoagei, pe bandă galbenă. Traseu plictisitor şi cam de lăbari (scuzaţi expresia), dar cea mai bună alternativă pentru un om foarte obosit şi pentru mine care doresc să ajung până în ora 19 la Bucureşti (deh, tot la B’estfest). Poiana în sine este largă şi frumoasă, mai ales că din ea se vede cam toată creasta masivului, dar în rest ai la drum prin pădure de ţi se ia; totuşi nu pricep ce vrea să spună Baicu (parcă el) cu „dacă te ţin genunchii” atunci când îi zic pe unde coborâm. Cam într-o oră jumate ieşim la Fântâna lui Botorog unde ne reîntâlnit cu cei pe care i-am întâlnit la Curmătura şi au coborât pe Prăpăstiile Zărneştilor; tot acolo dau în sfârşit de Alinuţa şi Vladimir (pentru prima dată în tură), iar cu ei mai sunt Dana, Dănuţ şi Codruţa. Nu mai stau mult şi pleacă cu maşina; noi mai schimbăm din haine, luăm apă de izvor cât de multă putem şi ne pornim spre Zărneşti.

Din fericire, la Cabana Gura Râului ne întâlnim cu Costi care îl duce pe Bogdan până în centrul orăşelului să ia maşina. Aşa reuşim noi pe la 15:30 să plecăm spre Bucureşti unde, după nervi interminabili în Băneasa, Red Bull, cola şi multe dulciuri, ajungem la mine chiar la orele 19:00. Perfect. Chiar mă gândeam când treceam pe lângă Piaţa Presei Libere să cobor direct acolo, dar mi-am dat seama că nu pot intra la festival cu beţele de tură. A, apropo, le-am inaugurat şi se simte bine diferenţa la coborâre – am genunchii întregi! Pe final ce să zic, a fost o tură nu foarte uşoară, nici teribil de grea, dar care mie mi-a plăcut la nebunie. Mai ales partea din jepi (cea mai grea, de altfel) şi, evident, în creastă. Acum măcar ştiu că am făcut toată nordica, din păcate nu însă toată o dată. Mai rămâne sudica şi ştiu că sunt amatori pentru asta.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

4 Responses to În Munţii Piatra Craiului: primul sfert nordic

  1. ben says:

    Cum iti alegi amatorii? Sau ei te aleg pe tine?

  2. teo says:

    super traseu am facut si noi aproape acelasi drum dar cea ami mare problema a mea este ca placutele cu plecarea traseelor de la curmatura nu sunt corecte timpii nu sunt reali si induc in eroare turistii

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s