În Munţii Piatra Craiului: al doilea sfert nordic

Ne hotărâm să plecăm pentru o tură scurtă în Piatra Craiului, aşa că sâmbătă dimineaţa bem cafeaua, ne dezmeticim cât putem şi pornim spre Zărneşti: Iulian, Mihai, Bacea şi Diana. Drumul până la Cabana Gura Râului decurge fără incidente, doar că am aflat cât de mult poate să vorbească Bacea. Voi aprofunda acest subiect mai încolo. În jur de 10:30 pornim pe traseul cu dungă albastră, prin Prăpăstiile Zărneştilor; cum nu-mi amintesc să mai fi mers pe acolo, îmi închipuiam că sunt într-adevăr nişte prăpăstii şi nu chei stâncoase. Oricum, frumos relief, înţesat cu trasee de cocoţ cu tot felul de denumiri – cel mai nostim cred că este „Şosetuţa”. În serpentina marcată pe hartă începem să urcăm pe versantul din dreapta, spre Cabana Curmătura; neatenţi cum suntem, pierdem o vreme marcajul (care e al naibii de evident) şi o luăm în stânga bine în loc de „uşor în dreapta” cum zice descrierea de traseu. Regăsim semnele şi urcăm o vreme panta mai abruptă prin pădure până când aceasta începe să se domolească şi dă într-o poiană largă ce adăposteşte o stână. Plin de turişti pe traseu, între care şi un grup de spanioli; la Curmătura şi mai plin, şi afară şi înăuntru.

După ce mâncăm şi ne mai mocăim noi pe acolo – hai să ne reluăm drumul, aşa, pe la orele 15… Păi  unde să mergi, nene, că a început o ploaie… Ne-a mai ameninţat ea până acolo, ne-am tras apărătoarele, dar numai ne-a stropit. Acum s-a pus însă zdravăn, torenţial, cu descărcări electrice, vânt şi răcoare. Şi o ţine aşa cam vreo oră, de ne gândim că vom fi nevoiţi să punem cortul acolo. Totuşi se opreşte, se ridică norii şi o luăm şi noi repejor la picior.

Alegem varianta prin Padinile Frumoase, pe triunghi albastru, fiind ceva mai scurt în condiţiile în care nu este exclusă încă o ploaie. Urcăm prima tură de bolovăniş, apoi o vreme prin pădure şi intrăm în padini. Între timp, ne tot întâlnim cu mai multe grupuri care coboară. Ne spun că i-a plouat bine la (şi pe lângă) Vârful Ascuţit, dar se dau la vale pentru că e mult prea multă lume acolo. Noi nu prea avem de ales şi continuăm, ştiind că va fi rost de pus cortul. După padini începe ultima bucată de urcuş, cea mai abruptă, cu o diferenţă de nivel de vreo 400 de metri – dar şi cea mai frumoasă din Zărneşti până aici. Pe lângă panorama care se întrezăreşte încă din padini, avem aici prima mostră de creastă de Crai – calcare, stânci, bolovani şi multe pietre, plus o zonă de urcat cu ajutorul unei corzi fixate în perete. Ar fi şi mai bine dacă nu ar începe să plouă, pentru că tot decorul devine mult mai alunecos. Dar ploaia se opreşte, fapt semnalat şi de un curcubeu larg deasupra văii.

Deja când ajuns eu la refugiul Vârful Ascuţit (2150 m) nu mai plouă deloc, ceaţa şi norii se ridică şi apare soarele. Numai vântul continuă să bată cu aceeaşi putere. La refugiu constat şi eu că este multă lume; nişte ruşi au pus cortul lângă refugiu, alt cort ancorat pe un loc cât de cât plat şi cam gata cu corturile, că nu prea mai ai unde. În refugiu înghesuială şi agitaţie mare, oamenii caută să-şi usuce toate cele pe pietre, în vânt şi soare: saci de dormit, bocanci, chiloţi, şosete, tricouri şi ce se mai găseşte. Aflăm că i-a prins ploaia tocmai bine, în creastă – cu grindină, ceea ce nu mă miră deloc. Aşa că noi am avut ceva baftă că ne-am lălăit la Curmătura, că altcumva am fi la fel de uzi. Ne împrumutăm sandalele cui are mare nevoie, apoi ne punem pe admirat peisajul şi făcut fotografii.

Bacea vede o capră neagră, dar nu ne cheamă şi pe noi (ea zice că a strigat, dar cu vântul ăla n-o aude nimeni); între timp, când ne bucurăm şi noi că vom vedea un spectaculos apus de soare, se lasă iar ceaţa. De apus de soare nu avem parte, dar aflu de existenţa Fenomenului Gloria: reflexia umbrelor noastre pe frontul de ceaţă, ca şi cum ar fi altă culme vis-a-vis, cu nişte siluete pe ea. Continuăm cu cina şi cu somnul. Aici e una din părţile nostime: Iulian şi Mihai se înghesuie cum pot în refugiu, toate bagajele le compactăm acolo, iar eu cu Bacea zicem să împărţim cortul meu de o persoană. Pentru acesta găsim undeva un loc, pentru că are formă de tunel şi e destul de îngust. Când îi căutăm loc, ruşii ne spun că este o porţiune chiar lângă ultimul stâlp de marcaj, dar când ajungem acolo vedem la vreo 3 metri mai jos un loc şi mai bun, pe iarbă, fără (prea mulţi) bolovani şi complet ferit de vântul care bate rău de tot pe potecă. A doua zi voi constata că acolo au mai considerat şi alţii că este un loc bun pentru un cort din cele vechi, piramidale – vom găsi un cui din fier ruginit, aşa cum aveau şi ai mei la vechile corturi. O încercare solicitantă e regăsirea cortului în ceaţă – vedem stâlpul, ştim că-i aproape, dar nu-l localizăm; până la urmă stingem frontalele că mai mult ne încurcă şi dăm de el – dar faza e ca-n filmele cu proşti.

După cum ziceam, eu şi Bacea în cortul solo – uimitor, încăpem, ea cu izoprenul, eu cu salteluţa şi nu pot spune că e chiar incomod. Au loc chiar şi bocancii şi câteva ţoale. Evident, murim de cald cu toată aerisirea dată de tendă şi se face puţin condens. Când vântul îşi schimbă direcţia spre dimineaţă, constat cu recunoştinţă că-mi rezistă cortul la vânt – ceva curent simţim la faţă, dar e foarte bine în rest. Trebuie să rămân în maieu că transpir intens. Dar dacă eu vreau să dorm, Bacea parcă nu are stare. La ora 4 e cu chef de vorbă, că i se pare ei că visez urât. Aiurea, e ceva legat de vânt puternic şi nişte combo-box-uri… Atunci îmi spune că-i e teamă că vine ursul. Mă întreb în acea semi-luciditate dacă ursul chiar urcă până în creastă unde nu-i de mâncare, dar tot ce îngaim e ceva de genul „Dacă vine, vine, n-ai oricum ce să-i faci; dar lasă-mă-n pana mea să dorm!”. Faza se reia pe la 5, când se uită fata dacă se vede răsăritul; e înnorat, dar ea tot are chef de vorbă: „Bacea, taci!”. În fine, pe la 7 ne dă Iulian trezirea, hai să strângem toate cele, Bacea e bine-dispusă şi cântă – ceva nu-i în ordine, trebuie să fii un pic anormal să fii aşa vesel de dimineaţă, mai ales când e vânt, frig şi ceaţă (a, da, cântă ceva cu „sunshine”)… Frate, cât poate vorbi copilu’ ăsta!

Ok, deci strângem saci, haine, cortul, mâncăm, ne echipăm şi pe la 9:45 începem traseul. Nu doar noi patru, ci încă patru din cei aflaţi la refugiu care au aproximativ acelaşi drum. Între timp, ceaţa se ridică, cerul se înseninează şi soarele începe să ardă. Şi cam aşa traversăm noi o parte din creata nordică, de la Vârful Ascuţit până la Vârful Baciului (La Om, 2237 m), pe punct roşu. Pentru mine este exact genul de traseu care-mi place la nebunie – multă stâncă de calcar, în care găseşti uşor prize pentru mâini şi picioare, chiar şi când aceste nu sunt prea lungi. Aşa că merg destul de repede, alături de Florin (un tip din Braşov) şi constat că are dreptate: traseul te ţine în priză bine, cu urcuşuri şi coborâşuri, fără să te obosească prea tare. Solicită foarte mult atenţia şi prezenţa de spirit; a, şi îndeamnă deseori la nirvana, dar o dată iau ţeapă şi trebuie să cobor un perete nu foarte drăguţ.

Privind în urmă şi fotografiindu-i pe restul când coboară, mă gândesc: „Frate, eu tot pe acolo am coborât?!”; pare atât de abrupt şi de periculos văzut de departe încât mi-ar fi teamă dacă nu aş fi trecut şi eu mai devreme prin acelaşi loc. Ajungem la Vârful Baciului la 12:30, ne urmează restul cam la un sfert de oră şi, într-un final apoteotic, Bacea ca o floare – aflu apoi că a luat-o încet ca să-şi menajeze un genunchi cu probleme. Mâncăm şi mai frecăm menta la soare până pe la ora 14, ne întâlnim cu Nisha şi cu un prieten de-al ei, apoi hotărâm să coborâm pe la Grind, căci suntem deja în criză de timp. N-o să înţeleg de ce o luăm pe traseul nemarcat de iarnă în loc de cel de vară, care merg o vreme în paralel, apoi se contopesc; eu înţeleg că acel traseu e foarte bun iarna, fără pericol de cornişe şi avalanşe, dar acum efectiv îmi termin picioarele prin iarba înşelătoare –cad de vreo două-trei ori, îmi dau peste cap gleznele şi genunchii, în fine. Când ajung la refugiul Grind I, după vreo 600 de metri pierduţi în altitudine rapid, pe o pantă abruptă, genunchii îmi tremură şi nu mă mai ascultă deloc. La capăt, avem parte de o pauză binevenită.

Ţinem apoi banda roşie până La Table, iar ultima porţiune până în poiană ne dezvăluie o privelişte absolut dezolantă – defrişări în masă în parc naţional. Trist, foarte trist… De acolo, cruce roşie pe Cheile Zărneştilor; intenţia noastră e să o scurtăm prin Cheile Pisicii, dar ratăm intrarea în ele (aşa cum se şi temeau Bacea şi Iulian că se va întâmpla) şi ne întoarcem până la urmă tot pe Prăpăstii. Cum nu se poate altfel, dau şi cu fundul în apă, aşa că bag viteză să apuc să mă schimb până ajunge şi restul la maşină, astfel încât să putem pleca cât mai repede – eu cu gândul la finala Euro. Plecarea din Zărneşti se produce pe la orele 18 şi drumul se consumă fără incidente, dar pe fond de oboseală. Of, ce bună ar mai fi fost măcar o zi pe creastă…

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s