Munţii Căpăţânii

A trecut o lună de la ultima mea ieşire pe munte, aşa că în momentul în care Iulian propune să facem ceva în weekendul ăsta percutez imediat. Unde? Nu contează, munte să fie. Până la urma, el şi cu Lolek propun o incursiune în Munţii Căpăţânii, aşa că sâmbătă dimineaţa, pe la 6, plecăm în direcţia Râmnicu Vâlcea – maşina lui Iulian în care mai sunt eu, Lolek şi Mihai. Mergem o vreme pe Valea Oltului, apoi, la Brezoi, facem stânga şi urmăm Valea Lotrului până în Mălaia. Aici lăsăm maşina şi începem să urcăm pe la ora 10:30, cu o primă destinaţie Vârful Zmeuret.

Drumul, marcaj bandă albastră, îl găsim destul de uşor: spre capătul satului, pe stânga, este un monument pe care e greu să-l ratezi; chiar pe lângă el trece o uliţă, numită Valea Satului, la capătul căreia se desprinde un drum de tractor, apoi traseul. La o bifurcaţie o ţinem înainte, deşi descrierea de traseu spune că se poate merge şi pe dreapta, un pic mai lung şi mai lejer, pentru ca apoi potecile să se unească din nou. Pe traseul ales de noi, printre mulţimea de fragi roşii şi îmbietori (nu ştiu cine zice că sunt puşi acolo de către urs ca momeală) şi după ce trecem peste un izvor, dăm de o cruce mare, de piatră, frumos gravată, care se leagă de numele Elenei Brătianu. Drumul urmează sinuos şi abrupt, în serpentine destul de solicitante, moment în care îmi dau seama de efectele lipsei de activitate. Pur şi simplu nu reuşesc să-­mi găsesc ritmul şi solicit pauze. Pe lângă panta în sine (abruptă, interminabilă, enervantă şi plictisitoare), de furcă ne mai dau foarte mulţi copaci căzuţi, hăţişul format astfel şi, după ce întâlnim de doi şerpi despre care presupunem că sunt vipere (nu ştiu sigur, dar e bine să porneşti cu cel mai prost scenariu în astfel de cazuri), găurile făcute de fraţii lor în pământ – şi sunt destule. În plus, e imposibil să nu fac vreo tâmpenie şi aproape că-mi las o lentilă de contact agăţată într-un ciot; din fericire nimereşte sub ochi, dar nu cu mult. Cred că mă pun pe înjurat. De fapt, sunt sigură.

În poiana de sub creastă ajungem în jur de ora 14:30, iar ultima bucată de urcuş (cam un sfert de oră) este şi cea mai păcătoasă: pieptiş cu coasta. Poiana largă adăposteşte Stâna Zmeuret (acum nefolosită încă, dar în stare foarte bună), numită şi Stâna Brătienilor, pentru că aici aveau Brătienii casa de vânătoare (din care nu a mai rămas nimic, doar ruinele altei stâne mai vechi). Când ne oprim noi e soare, cald şi frumos, tocmai bine pentru o pauză mai lungă în care să mâncăm, să ne lungim şi să admirăm peisajul: Munţii Lotrului şi chiar unele creste din Făgăraş. Dar când ne facem şi noi mai bine siesta, se înnorează şi începe să plouă, nu prea tare, dar destul cât să ne bage în stână. Stăm o vreme până pare că se opreşte, moment în care vin şi nişte indivizi (ciobani?) cu un tractor şi cu o drujbă. Ne dau ei indicaţii preţioase cum să ajungem spre Vârful Ursu – preţioase şi complet ambigue; la asta se va adaugă faptul că de aici zero marcaj, deşi teoretic pe hartă ar exista.

Urcăm Vârful Zmeuret, aflat chiar deasupra poienii, la 1938 m, începem să coborâm pe versantul opus, o luăm puţin stânga pe drumul forestier deschis acolo, apoi tot în jos spre un drum care pare a face dreapta (adică vest). Cam acum începe să-i dea mai tare cu ploaie, ne acoperim cum putem mai bine pe noi şi rucsacii; mai nasol e că se lasă şi cu descărcări electrice. Ne întâlnim cu alţi oameni cu căruţa, care vor să ajungă la stână şi sper că le explicăm cum trebuie; ei ne îndrumă mult mai clar spre destinaţia noastră, după care o luăm repejor prin ploaie, pe drumul ce face dreapta, prin Curmătura Zănoaga. Mergând aşa începe să se mai potolească potopul şi vedem undeva o stână pe lângă care avem să trecem şi, mai departe în stânga acesteia, o construcţie despre care am aflat deja că este o unitate militară. Drumul forestier, deşi uneori te păcăleşte cotind spre stânga, ajunge până la urmă chiar la stână.

Aici ne întâmpină o haită de câini, apoi un copil de 9 ani vine să-i potolească. Din fericire, putem alimenta bine cu apă, când eu deja mă crizez pentru că tot urcuşul până la Zmeuret nu am dat de nici un izvor. Aici ne explică mama băiatului că trebuie să ţinem creasta, că vom da de Fântâna Neamţului şi apoi se va face un drum la dreapta prin care să ieşim în Groapa Mălăii, pe unde vrem noi să coborâm. Am vrea să mai urcăm, pentru că ne-am propus iniţial să punem cortul cam pe la orele 19, dar Lolek insistă să ridicăm tabăra acolo lângă stână; şi pentru că începe iar să plouă, trebuie să fim de acord şi să campăm undeva în apropiere, lângă ruinele unei construcţii. Din câte pot spune eu de pe hartă, suntem cam în Curmătura Rodeanu.

Se pus corturile, iese curcubeul, coboară şi ciobanul cu oile (au de toate acolo la stână: oi, vaci, cai, măgari şi, evident, câini), ne povesteşte cum i-a furat lupul o oaie cu o zi în urmă; adică după ce ne e de urs (că, deh, zmeuret = zmeură = urs), acum mai aflăm şi de lupi, dar ne linişteşte ciobanul spunând că acţionează numai ziua, când iese cu oile pe munte, şi nu coboară la stână. Iulian scoate primusul şi gătim supe, asta pe lângă alte tone de mâncare pe care le băgăm în noi; a, da, heringul lui Mihai este delicios. Ne retragem la somn destul de repede, până să se facă noapte; nici nu e nevoie de frontale. Dar suntem obosiţi, vremea nu e încântătoare deloc cu ploile ei în reprize, iar pentru dimineaţă fixăm drept obiectiv ora 6. Mai stau la bârfă un pic cu Iulian pe fond de Alternosfera, apoi cedez viselor. Cu ocazia asta îmi încerc şi eu sacul pe vreme rece şi nu-mi vine să cred că pot spune că mor de cald. Unde la început mă baricadez cu totul în el, inclusiv nasul, pentru că a intrat frigul în mine afară, după o vreme mă trezesc că nu mai pot –scot bluza, şosetele, extra-husa pentru picioare şi mă cam dezvelesc. Perfect aşa, îmi place.

Duminică nu reuşim să facem ochi la ora 6, ci jumătate de oră mai târziu, dar până la 8 strângem, mâncăm şi putem porni. Dar nu prea ne vine. De cum ieşim din cort, ne întâmpină ceaţa groasă, cu o vizibilitate de vreo 20 de metri. Evident că plouă, mai tare sau mai încet, e rece şi, cel mai rău, bate cumplit vântul. Nu avem ce face şi ne punem în mişcare, urcăm spre drumul de creastă pe care l-am văzut cu o zi înainte – acum, evident, nu-l mai vedem. Atunci recunoaşte Lolek că ar fi trebuit să mai fi mers ieri, dar nimeni nu s-a gândit atunci la argumentul ceţii dense de dimineaţă. Din fericire în drum ieşim repede, apoi ne este mai greu: să-l ţinem pe cel corect – ramificaţii sunt destule şi e aproape imposibil să-ţi dai seama care unde merge. A, am menţionat lipsa marcajului?

Ploaia îi dă în continuu, ceaţa nu se ridică, ci zboară pe orizontală în valuri albe, iar vântul e cel mai problematic. Parazăpezile jos, geaca impermeabilă sus şi folia de ploaie pe rucsac fac faţă cu succes, dar pantalonii uzi lipiţi de coapse, muşchii încinşi şi vântul rece care loveşte mai ales când ne oprim să mai verificăm harta – toate astea se lasă cu crampe musculare (pentru că sunt proastă şi am zis să nu mai car şi supra-pantalonii). Reuşim să ţinem drumul de creastă, uşor dreapta, chiar dacă există zone cu tentative de drum care te pot păcăli (o bifurcaţie în care un drum o ia uşor stânga şi în jos, iar al nostru uşor dreapta şi în sus, apoi o intersecţie de drumuri din care unul o coteşte perpendicular spre dreapta şi are urme de tractor, dar drumul corect este înainte). Mergem de vreo două ore şi nu găsim nicio fântână (naiba ştie când om trece pe lângă ea şi om rata-o), dar când se mai ridică ceaţa şi apar nişte pepiniere de brazi începem să ne convingem că totuşi nu am ratat traseul.

Ocolim astfel Vârful Văleanu (1847 m) şi Vârful Cocora (1899 m); pe Vârful Ursu (2124 m) nu mai ajungem – nu ştiu dacă l-am nimeri şi, oricum, nu are niciun sens din cauza ceţii. De fapt, din acest motiv cine ştie ce panorame frumoase pierdem… Există însă un punct de răscruce la care cine ajunge pe acolo trebuie să fie atent. Probabil că pe coborârea de la Vârful Cocora există urmele unei stâni, acum fiind acolo stâlpii ce formează ţarcul; drumul o ia drept în jos, trece pe lângă o piatră pe care este o săgeată spre stânga (nu şi marcaj), mai coboară o vreme până dă în pădure şi acolo se înfundă – nu mai este drum nici pe lângă pădure, nici prin ea. Noi ne întoarcem la piatra cu pricina şi facem stânga, deşi nu este niciun drum evident acolo. Poteca reapare puţin mai târziu, o ţine o vreme drept, apoi coteşte uşor dreapta şi începe să coboare prin pădure, pe un fost drum forestier, destul de rupt acum. Este posibil ca pe aici să ratăm fântâna, dar bine măcar că nimerim Groapa Mălăii.

Coborâm ceva vreme, mai drept, mai în serpentine, apoi mai urcăm o coastă joasă şi ieşim în poiana cu Stâna Groapa Mălăii, poiană plină de bujori de munte pe care cred că îi prindem cu o săptămână înainte de a fi înfloriţi. O ocolim, urmăm drumul în dreapta şi de aici nu sunt sigură de traseul urmat. Deşi pe hartă pare foarte simplu, deşi ceaţa s-a ridicat în mare măsură, nu mai plouă aşa rău şi ne-am mai încălzit, alegerea drumului corect se dovedeşte o problemă destul de mare; sunt atât de multe intersecţii şi urme de tractor, încât e greu să-ţi dai seama care este traseul. Totuşi, se merge la un moment dat pe lângă un curs de apă (posibil Mălăiţa), se coboară pe lângă el şi se iese perpendicular pe un drum larg forestier. Până aici lucrurile decurg oarecum natural (oarecum), de aici încep problemele. O ţinem tot dreapta, fiind convinşi că este drumul de pe hartă, dar pe măsură ce înaintăm începem să ne punem întrebări. Se ajunge lângă o poieniţă cu o stână nefolosită acum, drumul coteşte stânga într-un mic urcuş, apoi se pierde. Undeva în stânga drumului, pe o coastă, se văd doi stâlpi de marcaj, dar fără marcaje. Ne întoarcem şi o luăm spre stână printr-o zonă mai mlăştinoasă, traversăm pârâul şi după stână întâlnim un nou drum.

Alegem să mergem pe el, deşi ne oprim de mai multe ori să consultăm harta. Nu că asta ar fi edificator. Până la urmă adoptăm principiul propus de Lolek: ţinem dreapta şi cât timp se coboară este bine; dacă începe să urce nepermis de mult, ne punem întrebări. Adevărul este că-i stupid: am reuşit să găsim drumul în creastă, cu tot vântul şi ceaţa aia, şi nu ne descurcăm acum. Mergem pe drumul sinuos, de multe ori rupt, de alte ori despărţindu-se în două ca să se unească mai jos, dar cel mai important e că, totuşi, coboară. Ajunge astfel sub o altă stână ce pare locuită, Iulian urcă până la ea şi ne spune că de acolo se vede un sat. Ne continuăm drumul care îşi mai potoleşte panta şi serpentinele, devenind ceva mai primitor. Iese şi soarele, aşa că ne oprim într-o poiană cu văcuţe şi un râuleţ (posibil Cărpănoasa) ca să mâncăm şi să ne mai uscăm un pic. Liniştea ne e tulburată când apare şi şeful micii cirezi, un taur negru şi înfuriat, care începe să mugească şi să sape pământul. Eu şi Lolek ne luăm frumos jucărelele şi ne îndreptăm spre râu, băieţii rămân pe poziţii şi taurul se duce mai încolo; probabil că de mutra noastră nu-i place lui. Dar când să ne continuăm traseul, el s-a pus strategic mai jos, pe lângă drum. Trecem fără incidente şi tot mergem, dar al naibii sat nu mai apare odată. Deja nu ne mai interesează să ajungem în Mălaia, cum ne-am propus iniţial, ci să ajungem undeva, oriunde; bănuim noi aşa, Ciunget. Lolek glumeşte că ar fi tare să ajungem în sat şi aia să ne spună că singurul drum de acces este cel pe care am venit, ei ocolesc muntele când vor să plece de acolo.

Şi mergem, şi mergem, drumul e forestier, mai vezi câte o construcţie, două, părăsite, câte un refugiu pentru căprioare, bocancii încep să incomodeze, albia apei (Mălaia, ne prindem noi mai târziu) se lăţeşte, satul nu mai apare şi eu am impresia că o să ieşim direct în Râmnicu Vâlcea… Până la urmă, bucurie mare: din faţă vine un moşneag. Îl întrebăm în ce sat ajunge drumul şi ne spune: Mălaia. Explozie: Ieeeeeeeeeeeeee! Când ne mai spune că nu mai este mult ne bucurăm şi mai tare. Îl lăsăm să-şi caute vacile şi reluăm faza mai veseli; dăm în şoseaua ce însoţeşte Râul Lotru şi la scurt timp intrăm în sat. Am ajuns. Este ora 15:30. Dar am ajuns.

Ne schimbăm de hainele ude (unii până şi chiloţii), ne încălzim la soare, cine mai are baterie vorbeşte la telefon şi cam o jumătate de oră mai târziu plecăm spre Bucureşti. Oprim în Brezoi pentru „ceva bun”, luăm fructe şi dulciuri, Iulian nimereşte un Lion expirat, al meu e în garanţie, mâncăm o îngheţată foarte bună şi pornim. Pe la orele 20 trecute intrăm în capitală; tocmai bine să ajung şi eu să votez, apoi meci. Tura a fost o experienţă interesantă, dar nu dintre cele mai plăcute din cauza vremii. Nu atât pentru disconfortul creat (deşi, de ce să mint, bine nu mi-a fost când simţeam şi în maşină cum mi se încordează dureros muşchii fără voia mea), ci pentru faptul că duminică nu am reuşit să vedem mai nimic din frumuseţile acestor munţi.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Munţii Căpăţânii

  1. Mihai says:

    Super!
    Pot sa confirm ca intradevar ai injurat cand ti-a intrat creanga in ochi. :d

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s