Munţii Trascău de Paşte

Paşte = o zi de luni liberă, fie că eşti în spiritul sărbătorilor, fie că nu. O zi de luni liberă, împreună cu cele două din weekend = tură mai lungă, la distanţă mai mare de capitală. În cazul de faţă, înseamnă tură în Munţii Trascău, în Apuseni. Vlăduţ o propune (cine altul?) şi cineva de pe grup a zis ceva de genul „Dar unde-i găseşti, măi?”. Încep să cred că închide ochii şi pune degetul pe hartă la nimereală – nu-i nimic, s-o facă în continuare, că-i alege pe gustul meu. Ne strângem nouă pentru această tură de bălăureală (se va dovedi a nu fi în totalitate aşa), grupaţi pe cele patru corturi disponibile: Vlăduţ, Alinuţa, Pancu, eu, Lolek, Ştefania, Şerban, Iulian şi Cristina. Ne luăm biletele de miercuri în speranţa că vom dormi într-un tren ce se anunţă aglomerat şi vineri seară ne întâlnim la rapidul Mureş de 23:58. După ce încercăm cu nu prea mult succes să prindem nişte somn în condiţii de căldură extremă şi după ce experimentăm cele mai ciudat poziţii de aţipit (cel puţin eu, dar nu numai, ţinând cont de ce încârlingătură de picioare e la noi în compartiment), coborâm în Vinţu de Jos cu o întârziere de vreo cin’şpe minute, tocmai la fix să prindem legătura spre Alba Iulia cu un personal. Aici însă nu mai avem aceeaşi bafta să luăm automotorul particular până în Ampoiţa, dar am găsim repede rata, asta după ce vor să ne fraierească unii cu maşinile mici.

În Ampoiţa ne oprim pe un tăpşan înverzit, la soare, şi ne umflăm burţile, după care, pe la 8:45, o luăm la pas leneş şi plictisit prin sat, ştiind că avem de parcurs câţiva kilometri fără sare şi piper. După ce se termină localitatea, ne „încadrăm” pe marcaj cruce galbenă, prin pădure, pe drum forestier şi de-a lungul Pârâului Ampoiţa, ne întâlnim cu trei tipi din Alba Iulia care merg în aceeaşi direcţie şi cu care avem să ne mai intersectăm de câteva ori, iar la un moment dat începem să urcăm. De acum simţim că pătrundem în altă lume, pierdută şi suspendată undeva în timp, cu căpiţele ei aurii, cu dealurile sălbăticite, cu superbii cai albi sau negri, cu joianele cafeniu-bălţate, cu oile cu lâna groasă şi însemnată pe spate, cu oamenii de ţară cu priviri blânde dar curioase la vederea a nouă nebuni rătăciţi parcă pe acolo – pentru că noi, cu bocancii, rucsacuri, izoprenele şi restul echipamentului nostru, părem nişte intruşi izolaţi în lumea lor arhaică.

Trecem de Vârtoape, cătun răspândit pe dealurile înverzite, ne depăşeşte în trombă un grup de patru enduro pe care îl înjurăm cât putem şi facem o scurtă pauză pe Vârful Prislopului, cândva trecut bine de amiază. Îl coborâm şi acum încep ambiguităţile şi contrazicerile, pentru că marcajul nu se vede pe nicăieri (de data asta chiar nu mai este vina noastră), harta nu e nici ea foarte clară cu drumul de tractor şi drumul forestier, descrierea de traseu avută de Lolek zice puţin altfel, în fine, pierdem aşa mai bine de jumătate de oră, înainte şi-napoi. Ne conformăm când Vlăduţ găseşte traseul (o parte din noi am rămas în urmă, neavând încredere) şi urcăm pe Dealul Ponorei; după ce-l coborâm, dăm în Lacul Ighiel, lac de acumulare natural, foarte verde şi curat, cu o frumoasă vilă pe unul dintre maluri şi cu un fain parfum de apă de munte.

Aici ne regrupăm, mâncăm (pasca mea se evaporă repede) şi începem să urcăm spre Platoul Carstic Ciumerna. Această bucată de traseu mi se pare printre cele mai solicitante ca efort – şi la urcat, şi la coborât. Urcuşul este susţinut cam timp de o oră şi ceva (din cele 4 – 4,5 scrise pe marcajul ce indică Întregalde), mai mult prin pădure, pe frunze uscate şi crengi care nu inspiră prea multă încredere. Pe lângă potecă a început să apară leurda, iar Şerban adună o recoltă frumuşică ce se dovedeşte foarte gustoasă mai târziu, în ciuda ironiilor noastre. Eu şi Cristina o luăm ceva mai repede, poate şi pentru că avem nişte rucsacuri mai uşoare decât, de exemplu, cei care s-au gândit să nu se mai întoarcă în Bucureşti înainte de tura din Parâng, ci să piardă vremea pe la nişte cetăţi de marţi până joi, aşa că şi-au luat cu ei şi echipament de iarnă. Platoul în sine nu este ceva extraordinar, nu-i nici foarte mare, nici foarte înalt, cu adunături de bolovănişuri şi jgheaburi pentru adăpat; farmecul lui constă în peisajul superb care se dezvăluie privirii odată ajuns sus – atâta spaţiu, atâta întindere.

Coborârea o ia pe lângă o stână, deja populată şi cu nişte vajnici păzitori; unul dintre ei vine lătrând furios spre noi, Lolek agită beţele, eu vorbesc cu el (cred că şi latru, nu mai ştiu, cert e că săracul mioritic se uită la mine cu privirea aia „asta-i nebună, dacă se ia?”) şi ne lasă în pace. După cum am zis, nici coborârea nu este chiar uşoară pentru genunchii deja obosiţi, mai ales că am început să băgăm viteză pentru a ne pune corturile pe lumină, după care că unii vor să se ducă şi la biserică la Înviere. Începe să se vadă alt sat risipit (acum primim o lecţie de geografie de la Vlăduţ, despre sate risipite, răsfirate, stradă şi compacte), Necrileşti, o imagine aparte de case izolate, pomi daţi cu var şi livezi îngrijite, toate aceste răspândite pe două dealuri.

Decidem să rămânem în Necrileşti peste noapte, pentru că până în Întregalde mai sunt vreo zece kilometri pe drum de ţară. Punem corturile pe un platou lângă sat, luăm cina, se bagă şi nişte ceaiuri şi supe la Primus, după care eu plec să mă plimb prin sat din două motive: încă mai am un pic de energie nearsă şi vreau să-mi încălzesc picioarele care mi-au cam îngheţat cât am stat pe loc. Trag tare să mă întorc până în ora 23, când au zis ăştia că pleacă la biserică, dar când ajung sunt toţi deja băgaţi în corturi, în special pentru că a început să plouă; Şerban a anunţat că el nu merge aşa că aş fi avut şi eu cu cine rămâne la corturi (altfel probabil că m-aş fi dus decât să îngheţ de una singură în pustietatea asta), dar mă aşteptam ca restul lumii să se ţină tare pe poziţii. Evident că nu mai merge nimeni la nicio slujbă, întrucât suntem toropiţi în sacii călduroşi, iar unii sforăie mai abitir ca alţii, după o noapte nedormită pe tren şi o zi lungă de mers. Nu ştiu altora cum le e, dar eu cam tremur; e adevărat, la început îmi este foarte cald, apoi mă trezesc pe la 4 dimineaţa îngheţata – cred şi eu, am adormit în maieu; asta se rezolvă, dar picioarele tot îngheţate îmi rămân, ceea ce înseamnă că trebuie să-mi iau un sac mai „extrem” decât Mammutul lu’ Grasu’ de -16 (confort +3).

Duminică de dimineaţă (vorba vine, dimineaţă, că a răsărit demult soarele) se ciocnesc ouă, se mâncat una-alta inclusiv leurda lui Şerban, se aude (în sfârşit!) chemarea naturii, strângem chestiile şi plecăm spre Întregalde, în continuare pe cruce galbenă şi de-a lungul Pârâului Galdiţa. Întregalde este un sat asemănător cu Necrileşti, parcă o idee mai mare, dar la fel de risipit, cu aceleaşi case arhaice cu acoperişuri înalte de paie, asemănătoare unor cuşme ţărăneşti, cu aceleaşi vâltori de apă in curte folosite la spălatul rufelor şi cu acelaşi îmbătător parfum de vechi. Ne reîntâlnim cu cei trei din Alba, care au reuşit să-şi atingă destinaţia propusă şi, mai mult, au găsit cazare la cineva în casă, de unde au luat şi lapte proaspăt la care am jinduit şi noi aseară.

De aici urmăm triunghiul albastru spre Modoleşti, urcăm coasta unui deal şi urmăm drumul de ţară până în vârf, unde facem un mic popas. Aici Vlăduţ comite faza turei, deşi lui nu cred că i se pare amuzant. Tot caută el o sticlă de apă a cărei gură să nu aibă gust de balsam de buze. După ce miroase mai multe şi le îndepărtează scârbit, ia sticla cu lichid transparent şi incolor de la Ştefania din mână; ea îi spune că nu miroase a strugurel şi că nu e apă, dar până să apuce să-i spună şi ce este, Vlăduţ al nostru trage o duşcă zdravănă, apoi începe să stupească exact ca o pisică – ei bine, ghinion, e plină cu uzo… Eu nu ştiu cum naiba nu a simţit mirosul ăla puternic de eucalipt când a căutat-o de strugurel, dar ideea e că-l arde pe gât. Evident, noi suntem vinovaţi că nu l-am atenţionat, dar ce mai contează, că toţi ne ţinem cu mâinile de burtă, noi de râs, el de altceva. Eh, nu-i nimic, măcar au murit bacteriile.

Din vârful dealului, drumul coboară pe la o familie prin curte. De fapt, el ocolea iniţial, dar oamenii de treabă au zis să nu se mai bage turiştii prin noroaiele din marginea satului, aşa că au mutat marcajul în poartă – după cum ne zic şi nouă: dacă le traversează drumeţii curtea şi livada doar nu mănâncă din ele. Asta aşa, ca mostră de omenie din Apuseni… Dealul îl coborâm în viteză şi cred că aici îmi termin muşchii din partea interioară a genunchilor; clar, trebuie mai mult exerciţiu. Urmăm Valea Gâceru şi Valea Ivăcanilor, mai pe luncă, mai prin pădure, mai urcând, mai coborând, dar fără mari diferenţe de altitudine. Casele par din ce în ce mai vechi şi mai uitate de lume, iar cele mai multe îmi dau impresia că-s nelocuite în această perioadă; totuşi, dulăi sunt şi le căşunează tocmai pe Alinuţa – cred că din cauza rucsacului care este mai mare decât ea…

Trecem pe lângă o moară de apă, cu pietre din alea de care citeam prin cărţile de arheologie, apoi pe lângă pătuli pitoreşti, iar pe ultima bucată de drum reîncepem un urcuş susţinut pe care ne mai întâlnim cu un grup de turişti ce merge în direcţie opusă. Mă uit în jurul meu, la peisajul colţuros, calm, sălbatic şi îmbietor în acelaşi timp şi mă gândesc că uneori îţi vine să le dai naibii pe toate, să o rupi cu civilizaţia şi câteva săptămâni să le petreci aici, între pădure, fâneţe, stânci şi apă. Din vârful unui deal vedem deja Cheile Râmeţ, nişte pereţi verticali falnici ce par inaccesibili şi mi se strânge un pic inima când îmi dau seama că pe acolo trebuie să urcăm. Acum începe să plouă şi să bată un vânt destul de rece, dar până reuşim să ne punem pelerinele pe noi se opreşte. Ar fi foarte nasol dacă s-ar pune pe ploaie ţinând cont pe unde o luăm apoi.

Coborâm în Cheia, unde întâlnim alt grup; constatăm că este mai mult un sat-fantomă, dar Vlăduţ tot are temă de la Lolek să afle câte localităţi cu numele Cheia există la noi. Masă de prânz, aşteptat restul de lume, negociat traseul – aveam de ales între două, ambele de 2 ore până la Cabana Râmeţ: fie prin chei, adică mai mult prin apă (foarte rece şi adesea adâncă), fie peste chei, adică pe Brâna Caprei ce pare destul de periculos. Dacă ar ploua, al doilea traseu ar fi imposibil, iar primul şi mai puţin încântător decât fără ploaie. Din fericire, până am terminăm noi de mâncat este din nou senin.

Lolek şi Şerban, având sandale şi multă nebunie, hotărăsc să o ia prin chei, pe cruce albastră; restul optăm pentru brână, pe triunghi albastru. Deci pentru partea inferioară a traseului să detalieze ei, eu o să spun doar ce aud. Brâna este un traseu pe stâncă, prin căuşele tăiate de apă în trecutul zbuciumat al scoarţei, aşa că cea mai mare parte a traseului constă într-o potecă îngustă, având într-o parte peretele abrupt şi în cealaltă prăpastia spre râu. Din punct de vedere al efortului fizic, traseul nu este foarte-foarte dificil (de exemplu, urcatul spre Ciumerna mi s-a părut mai obositor), e în schimb foarte solicitant în ceea ce priveşte atenţia, mai ales când ai rucsac greu şi voluminos – fiecare pas este important şi unul greşit te poate costa. Cei care au mai fost pe acolo au amenajat parţial traseul, dotându-l cu corzi metalice în zonele mai „provocatoare”. Poate că în cea mai mare parte ne-am fi descurcat şi fără, dar în două puncte sigur nu. Vlăduţ zice că fără rucsac le-ar face, dar eu nici aşa, mai ales că sunt în zone de coborâre când nu vezi unde pui piciorul şi de ce priză dispui, iar când ai picioare scurte e şi mai nasol.

În prima parte mai mult se urcă, dar sunt şi porţiuni (scurte, dar periculoase) de coborâre; din fericire însă nu poţi pierde marcajul, fiind bine bătută poteca. Vlăduţ o ia primul, eu şi Cristina îl urmăm rapid, iar o fază nostimă se petrece într-o trecătoare îngustă prin care nu încăpem din cauza izoprenelor. Vlăduţ ne zâmbăreşte de la capăt şi zice că el a încăput, că e mai subţire, de parca noi de fund nu putem trece. Aşa că adoptăm varianta în care în loc să mergem pe potecă, ne căţărăm cu picioarele pe pereţii laterali, înălţându-ne astfel într-o zonă puţin lărgită. După aproape oră am ajuns în zona cea mai înaltă şi aşteptăm aici vreo douăzeci de minute să-şi facă apariţia şi restul lumii, îngrijoraţi un pic că nu mai vine. Încep să apară şi ei, dar când îi vedem pe unde trec (adică pe unde am trecut şi noi) spunem: „Oau, pe acolo am mers?”; Vlăduţ: „Sexi…”. Mie nu-mi vine să cred că m-am ţinut de traseul ală şi simt cum creşte doza de inconştienţă odată cu adrenalina. Între timp se mai aud ceva semne şi de jos, ciudat este însă că pe Şerban îl auzim mult mai tare decât pe Lolek (ceea ce este, într-adevăr, o performanţă). La un moment dat, când îl auzim dând glas unui strigăt nervos şi cu tentă de înjurătură, ne zicem: „E clar, a căzut în apă” – urmează să aflăm că avem dreptate.

După ce ne asigurăm că Pancu, Ştefania, Iulian şi Alinuţa sunt „pe vine”, reluăm mersul, mai ales că soarele apune şi se face friguleţ. Coborârea este ceva mai nasoală, cu pietre nu prea bine fixate şi cu zone hardcore, dar e bine când nu ai probleme cu genunchii şi-i poţi îndoi până la bărbie; aici o compătimesc pe Cristina, care spune că suferă de ceva aspecte – cred că se chinuieşte un pic. Ultimii 20 de metri sunt cei mai nenorociţi: o coborâre pompierească pentru mine care nu ajung cu picioarele la pragurile de sub mine – mâinile pe coardă, picioarele în triunghi pe stâncă şi coborât prin alunecare. Îmi cam zdrelesc palmele, nişte mănuşi sau măcar un batic legat ar fi bune, dar nu ştiu ce ne-am face fără coardă. Alinuţei şi, mai ales, lui Iulian cred că li se va părea şi mai nasoală zona, dar revin la asta.

Acum ajungem la malul apei, unde ne reîntâlnim cu Lolek şi Şerban, deja în hainele de schimb şi pregătiţi să continue spre cabană, împreună cu doi tipi de pe Alpinet – interesant este că, pentru nişte munţi nespectaculoşi, ne-am întâlnit cu destui nebuni dispuşi să facă trasee aici. Ne prinde şi Pancu din urmă, ne descălţăm, ne legăm bocancii pe rucsac şi intrăm la traversarea râului. Foarte naşpa moment, apa e rece ca gheaţa şi destul de adâncă: îmi ajunge până la jumătatea coapselor şi mă săgeată bine până în măduva oaselor. În plus, pietrele alunecă binişor (fain aici de cei care au sandale), iar curentul era destul de puternic, aşa că de câteva ori am senzaţia că mă duc în lipsa unor beţe de susţinere. Ajung totuşi bine pe malul celălalt, acum pietrele mi se par fierbinţi, mă usuc şi mă încalţ. Vorba lui Pancu, spălatul picioarelor nu era în plan, dar după atâta drum nu e chiar rău; cred că la mine toate bacteriile s-au dus după traversare, ceva de genul „Abandon shiiiip!…”; poate că ar fi trebuit să bag şi bocancii.

O luăm în jos pe Valea Geoagiului, în multe zone traversăm pereţii pe nişte tije metalice pentru a nu intra în apă. Bine s-o gândit cine le-o pus, dar Lolek se plânge că acolo unde ar fi fost mai nimerite, pe unde au trecut ei, zero aşa ceva – păi unde ar mai fi fost farmecul? Sexi şi zona asta, după cum zic băieţii: dacă te bagi la d-astea nu mai ai nevoie de tras la fiare. Ajungem destul de repede în drumul forestier, încep să apară maşinile, corturile, grătarele şi maneliştii, apoi casele de vacanţă destul de populate acum. Lolek şi Şerban ne aşteaptă să găsim loc de cort; acum aflăm că apa prin chei a fost chiar adâncă bine, Lolek a intrat în ea până la brâu, iar pe Şerban l-a luat apa (atunci a strigat) şi a înotat o vreme, Lolek a crezut că e la mişto până s-a prins că-i groasă şi i-a întins băţul, omul şi-a sfâşiat apoi pantalonii, aşa că vrând-nevrând a rămas în fustiţă – în fine, peripeţii. Eu cred că oamenii vroiau la mare de 1 mai şi nu ştiau cum să ajungă mai repede.

Găsim loc de cort la cineva în grădină, Vlăduţ şi Şerban le instalează pe ale lor, dar noi facem 13-14 că Alinuţa, Ştefania şi Iulian nu mai apar şi, grija noastră, celelalte două corturi, se află la ei. Eu mă schimb la haine mai groase şi, împreună cu Cristina, plec înapoi pe traseu să-i căutăm; semnal e la telefon (prima dată de când am coborât în Ampoiţa), dar ei nu le-au deschis, aşa că vrem să vedem ce-i cu ei de nu apar, mai ales că în momentul în care a plecat şi Pancu în josul râului i-a văzuse coborând pe ultima porţiune de traseu. Mergem destul de mult, nu dăm de ei şi ne întoarcem, ne gândim să încercăm şi la cabană, în ideea că au trecut de noi. Când să plecăm din nou, vedem lumini de frontală pe drum: „Ai noştri sunt!”. Beleaua stă în felul următor, dacă înţeleg eu corect: Alinuţa a avut probleme pe acea zonă naşpa de coborâre din cauza rucsacului mare şi greu, Iulian a sugerat să coboare fără bagaj şi apoi să-l arunce sau ceva de genul ăsta, numai că a ajuns direct în apă. Omul a sărit printre stânci pentru că apa ducea rucsacul la vale rapid, bine naibii că nu a păţit nimic; s-a băgat după el, s-a făcut fleaşcă – din astea. Aşa că ajung până la urmă, ca nişte pui zgribuliţi.

Punem şi noi cortul, facem un pui de foc, băgăm bere, supă fierbinte şi ceai, apoi somn. Nu ştiu cum, deşi sunt mai înfofolită în noaptea asta, îmi este mai rece decât cea trecută, ceea ce nu ajută deloc gâtului meu aflat în piuneze încă din Bucureşti. Măcar mă odihnesc cât de cât, căci ziua de luni se anunţă obositoare – se hotărât coborârea pe Teiuş şi nu pe Aiud, cum am zis iniţial, în ideea că este mai circulat drumul şi găsim vreo ocazie pentru a prinde totuşi trenul de 15:50, alternativa fiind un tren de noapte care ar ajunge pe la 6 dimineaţa – hardcore pentru ăştia ca mine care se duc marţi la muncă.

Luni dimineaţă: strâns bagaje, mâncat, bătaie între Alinuţa şi Vlăduţ, discuţie despre blagodarie (cine ştie cunoaşte, plus că nu e masă la care să nu se ajungă să se discute despre aşa ceva) – nu neapărat în ordinea asta. Pornim spre Mănăstirea Râmeţ, frumos aşezată sub stânci, cu o micuţă biserică albă – cea veche, construită în secolul XIV, cu biserica nouă şi cu chiliile cochete, aşezate între brazi, flori şi verdeaţă. În afară de turiştii de ocazie, oamenii locului au venit la slujbă îmbrăcaţi în portul de sărbătoare; în special bătrânii sunt desprinşi parcă din alt film, din alt roman, scris acum două sute de ani.

Avem o baftă fenomenală cu o rată care circulă între mănăstire şi Teiuş, aşa că pe la 12:45 pornim la drum în autobuz – unul din alea vechi şi greoaie (mă mir că nu are şi burduf), care se grăbesc încet şi se mişcă stând pe loc. Dar nu-i nimic, acum este timp. La un moment dat se opreşte că nu mai are pe unde să treacă, din cauza unui cretin cu maşina de teren – şi mă uit la noi, apoi la restul oamenilor din autobuz. Noi ne agitam, înjurăm (mai mult în gând), ne grăbim – deh, atitudine de bucureşteni, chiar dacă cei mai mulţi suntem adoptaţi de capitală; restul lumii este calmă, în aşteptare senină, vorbeşte molcom şi cu răbdare – un pic de lecţie de viaţă. Trecem până la urmă, ajungem devreme în Teiuş, luat bilete la InterCity – surpriză, cu locuri (!) – şi ne aciuăm în gară vreo oră jumate.

Suim în tren, încercăm un joc de cărţi dar se dovedeşte plictisitor (totuşi, executarea poruncii de masaj de la perdant – Iulian – pentru câştigător – Şerban – este savuroasă), începem să moţăim ceva timp, ne mai refacem după oboseala acumulată, apoi ne punem pe bârfă – deh, ce vine pe locul doi în Urs după munte? La un moment dat, oamenii îşi scot mâncarea pe masă, adică salamul, conserva de peşte, pâinea şi ce se mai găseşte (noroc că nu mai e leurdă…) şi încep să înfulece de se umple tot vagonul de miros de peşte – a, am menţionat că e vagon întreg, şi nu compartiment? Să mai adaug că sunt acolo oameni cu cărţile, PDA-urile sau notebook-urile scoase? Asta e, sunt(em) ţărani, da nu oricum, din ăia – neam-prost. Bine măcar că la Braşov coboară cineva să arunce conserva.

În Bucureşti ajungem la timp, adică la 22:30, după mai bine de 7 ore de mers cu trenul. Ce pot să spun, ca tren InterCity-ul ăsta merită toţi banii daţi pe bilet, e confortabil şi cochet; dar ca viteză, din cauza infrastructurii de rahat pe care o avem, este mare jale. Dar asta e, ne adaptăm şi ne bucurăm că nu are întârziere, că se apropie ora de închidere a metroului.

Nu mai rămân multe de zis – o tură foarte tare în care am avut de toate: şi bălăureală, şi peisaje frumoase mustind a primăvară, şi stânci, şi căţărat, şi trecut prin apă, şi dormit (a se citi: îngheţat) la cort, şi pierdut marcajul, si regăsit marcajul, şi certuri, şi incidente neplăcute (Iulian şi Alinuţa ştiu) – deci de toate, dar în special multă voie bună, pentru că nu cred că greşesc vorbind în numele tuturor când spun că ne-am simţit extraordinar.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

3 Responses to Munţii Trascău de Paşte

  1. VLADUTZ says:

    Platoul Ciumena este de fapt CIUMERNA
    Iezerul se cheama IGHIEL.

  2. Cristina says:

    Bai n-ai de ce sa ma compatimesti :p
    Fain RT-u, la mai multe!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s