Cabana Cuca (Munţii Iezer-Păpuşa)

Trebuie să încep cu un „La mulţi (douăzeci de) ani, Costina! Să fii iubită!”, din toată inima, pentru că faptul că vrea să sărbătorească şi alături de noi este motivul strângerii noastre la Cabana Cuca. Nu pot spune cu exactitate care suntem cu toţii, pentru că pe lângă lista care ne-a zăpăcit capetele ca să iasă cât mai bine, joi la bere mai apar şi alţii – cu cât mai mulţi cu atât mai bine, nu? Eu vin în SuperNova lui Iulian, alături de Ancuţa, Vladimir şi Marius. O dată cu noi pleacă din Bucureşti în jur de ora 6:30 a.m. şi Mihai L cu Opel-ul, cu Delia, CrisPis şi Vlad Tomşa şi Wizard cu Clio, cu Anca, Kinaa şi Carpaţi (trebuia să fie şi Alinuţa, dar se pare că fata a uitat să pună alarma, aşa că apare pe seară cu Marean). Costina şi Nefas vin mai târziu cu Tavi, cu un detur neintenţionat pe la Curtea de Argeş; tot de acolo (dar intenţionat) sosesc Vlăduţ şi Livia, iar din Predeal vine CrisMcM, care îi preia din Câmpulung Muscel pe Cincineru’ şi însoţitoarele sale, ajunşi cu trenul până acolo. Drumul este relativ scurt: Bucureşti, Piteşti (pe autostradă), Câmpulung Muscel, Cabana Voina.

La Voina lăsăm maşinile, împărţim băutura şi benzina de generator şi urcăm pe drumul forestier până la Cuca; unii mai comozi şi pe care nu-i doare sufletul de maşină (a se citi „Marean”) vin cu maşina până la Cuca. Drumul e lejer, pe indicator scrie o oră, dar cred că ne ia mai puţin; descărcăm băutura şi proviziile, facem focul în sobă, ne schimbăm adecvat vremii ploioase de afară şi pe la ora 13 unii dintre noi decidem să urcăm cât putem spre Vârful Păpuşa. De fapt suntem numai cinci, restul se eschivează: Carpaţi (logic), Iulian (care a zis că altfel nu vine dacă nu se urcă), Anca, Wizard şi cu mine.

O parte nasoală e prin pădure, cam a doua jumătate, din cauza apei amestecate cu cetină care a îngheţat bine şi nu poţi înfige cum trebuie picioarele în ea, pentru că alunecă binişor. Evident, ajung ultima în golul alpin, iar oamenii mă aşteaptă; aici constat că nici nu plouă, nici nu ninge, doar vântul adie uşor. Începem să urcăm, însă se vede clar că-mi mai trebuie antrenament, ei fiind nevoiţi să încetinească ritmul din cauza mea. Odată pentru că mi se pare nasoală faza (care ar fi fost în regulă dacă am fi mai mulţi, înşiraţi pe toată coasta, şi nu cinci oameni), odată pentru că ceaţa este din ce în ce mai deasă şi îmi e clar că de întors tot o să mă întorc, dar mai târziu risc să nu mai nimeresc drumul, hotărăsc să cobor. Decizia o iau la cruce, apoi o iau în jos cătinel şi fac fotografii pe îndelete, mai ales că a început să se ridice ceaţa de la poalele masivului şi se văd nişte imagini splendide: culmi şi nori fugind.

Când ajung la cabană constat că lumea s-a echipat şi ea de urcat până la golul alpin, pentru că nici jos nu mai plouă. Cum nu am chef să mai fac acelaşi drum o dată, plec cu Kinaa pe un drum forestier alăturat să vedem unde duce. Mai bine mă potoleam, pentru că acolo, la traversarea unui curs de apă, îmi cade aparatul foto în apa şi se face de comandă. Sper să aibă ce să-i facă în service, numai că trebuie să aştepte până la primul salariu. Asta e acum, dacă or avea ce să-i facă, dacă nu – altul, buget de austeritate, etc. Drumul respectiv nu duce prea departe, măcar stăm la aer curat, mai ales că la cabană au mai venit unii cu gura mare şi cu chef de a se da în spectacol.

După ce revenim încep să coboare şi ceilalţi, împreună cu cei patru cu care am urcat eu. De la ei aflu că ar fi ajuns poate la vreun sfert de oră de vârf, dar au trebuit să se întoarcă din cauza viscolului şi ceţei, care i-au împiedicat să vadă la mai mult de un metru jumate. Citat (înţelept) Carpaţi: „Câteodată e bine să ştii când să te întorci”.

După masă şi odihnă, începem să ne pregătim de chef – cameră călduroasă, chitară (trăiască Vladimir şi mulţumiri deosebite pentru Suflet fără chei), mult vin şi de toate felurile, ceva pălincă, unii cu bere, ceva prăjituri – ce să zic, foarte mişto. Probabil de asta se prelungeşte până după miezul nopţii, deşi suntem toţi destul de obosiţi.

Duminică dimineaţa ne trezim care cum poate, scoatem nasul afară, vedem că e vreme de făcut copii (o ploaie mult mai puternică decât cea de sâmbătă) şi ne băgăm la loc în sacii de dormit. Mai facem o încercare ceva mai târziu, strângem bagajele, ne echipăm şi coborâm prin ploaie până la Voina, unde mâncăm şi bem ceai – foarte bun, la fel şi clătitele. Spre Bucureşti se merge lejer, facem o escală la Târgovişte pentru pizza (eu prefer spaghete); ploaia toarnă din ce în ce mai puternic şi numai de la maşină până în cameră mă udă leoarcă. În principal cam asta este, nimic spectaculos în special din cauza vremii. Şi de luni se face frumos pentru mult timp…

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s