Munţii Siriului

Imediat după tura de la Herculane, propune Vlăduţ următoarea ieşire, tot de bălăureală, în Munţii Siriului, undeva în Carpaţii de Curbură. La momentul respectiv a sunat drept o idee bună, dar la care ar fi trebuit să renunţ din motive de financiare. Numai că joi, adică după ce lumea s-a împărţit pe maşini şi s-au rezervat camere la o pensiune (deh, cabană nema), se trezeşte şi Diana ca o floare cum că iese monetarul pe plus destul de bine (a se citi: până la primul salariu din mai). Aşa că joi seara spun că dacă mai e loc de întors vin şi eu. Monica este o scumpă, vorbeşte cu Andrei să mă ia în maşină (mulţam, Monica, mulţam, Andrei), mi-l mai şi laudă cum că ar conduce mişto şi iată-mă sâmbătă dimineaţa luând pentru a doua zi consecutiv primul metrou în direcţia Dristor 2. Cobor la Ştefan cel Mare (cu întârziere, motiv pentru care trec Metrorexul toate dunările) şi mă pescuieşte Andrei în a sa Kia alături de copilotul Wizard, de Larisa şi Matei.

Ne întâlnim cu o parte din restul găştii de şoc la o benzinărie, adică cu: Vlăduţ cu Matizache în care noroc că-s fetele (Lolek, Alinuţa, Monica şi Nisha) subţirele şi încap (dar nu şi toate bagajele), Iulian cu Supernova şi Rodica, Cristi şi Punky, Ioana cu Cielo, alături de Emil, Iulian şi Adina. Aflu pe parcurs că mai trebuie să dăm şi de un Logan cu Costel, Cătălina, Maria, Kilo şi Viril, dar asta cândva mai târziu, plus că ar mai fi o maşină cu un nou membru UT (Mihai pe nume, împreună cu două gagici, lucru aflat pe parcurs).

Când să plecăm, probleme – Matizul nu mai porneşte, Vlăduţ pare că rămâne de căruţă, Wiz parcă vede că se întorc să ia maşina lui. Dar Iulian are inspiraţie, sună un prieten (variantele cu fifty-fifty şi întrebă publicul s-au epuizat, că stau aproape toţi băieţii în jurul maşinii-juma’-de-buletin şi-i admiră măruntaiele), prietenul se pricepe şi aflăm că Vlăduţ ţine cu tot dinadinsul să plece cu alarma pusă, alarmă care nu se plânge în alt fel decât că nu lasă maşina să pornească. Scoate alarma, Matizache porneşte, nechează, dă din copite şi pe la 6 şi ceva, cam când răsare cum trebuie soarele, părăsim Bucureştii.

Primul pit-stop este în Ploieşti, trecem pe la Alinuţa pe-acasă, ne serveşte mama ei cu ceai, cafea, cârnăciori, brânză şi ouă, ne jucăm cu motanul, ne întrebăm cum se înţelege cu peruşii şi cât se roagă să se deschidă colivia, Lolek zice ceva de genul „Nu mai face poze ca-ţi sparg capul şi apoi obiectivul” dar nu cred că-mi era adresată fraza, Diana începe să scoată perle dar încearcă să se abţină că-s şi oameni mari în preajmă – în fine, din astea. O luăm apoi pe Vălenii de Munte, oprim pe lângă piaţa alimentară, Wizard vrea să cumpere conserve, Diana vrea să folosească facilităţile. Wiz nu găseşte conserve şi bere în piaţă (ci apoi), dar se întoarce cu o legătură de ridichi şi una de ceapă verde, iar Diana revine cu un zâmbet mare pe faţă. Tot aici ne întâlnim şi cu maşina lui Costel şi ne reluăm drumul.

Mergem pe drumuri de ţară, peisajul este rustic şi idilic, dar ar deveni plictisitor dacă nu s-ar agita Wiz în continuu şi nu l-ar tot bate pe Andrei la cap s-o „baleieze”; dar Andrei conduce calm şi molcom, îmi place cum merge – numai o dată joacă chicken cu o amărâtă de Dacie – măcar de ar fi un tir, să fie senzaţii tari până la capăt. Dăm de un baraj, îl urcăm, admirăm lacul de acumulare, Larisa învaţă un câine să facă târâş şi ne vedem de drum. Problemele tehnice şi de orientare încep să apară însă, pentru că pe harta lui Wiz ceea ce ştiam noi că e Siriu se numeşte altfel, în schimb, la vreo 13 km mai sus şi după baraj, este o localitate numită Gura Siriului, aşa că presupunem că despre ea este vorba. Localitate – mult spus, sunt câteva case, după care ne prindem noi că ceva nu este în regulă. Wiz verifică altă hartă, aici e trecut Siriu – adică localitatea prin care am trecut deja, dar am fost atât de captivaţi de baraj încât nu am observat. La asta se adaugă faptul că pe bornele kilometrice scrie doar cum mergem invers, nu şi la dus, plus faptul că din celelalte maşini nici una nu ne-a aşteptat la ieşirea din şosea pe drumul care merge la pensiune. Şi uite aşa, cu dus şi întors pe serpentine, cu oprit vânând semnalul ca să vorbim cu cei ce au ajuns deja, mai pierdem aproape o oră.

Iată-ne şi la pensiunea 14 Scaune; restul lumii e deja pe picior de plecare, fug deci la cameră, mă schimb, îmi fac rucsăcelul de bălăureală plus un sandviş pentru drum şi mă grăbesc la maşină, unde băieţii deja mă înjură că stau prea mult şi restul a plecat. Reluăm faza cu serpentinele, într-un persistent sentiment de déjà vu, Andrei face slalomuri, maşina se dovedeşte stabilă, îl prindem pe Costel din urmă, îl depăşim pe ultima sută de metri şi ajungem unde au oprit şi ceilalţi în încercarea de a traversa râul şi de a începe traseul. Numai că acolo nu-i niciun pod, ci mai sus un pic. În fine, găsim şi podul cu drumul forestier care se desprinde în dreapta, ştiind că din el trebuie să pornească la un moment dat şi traseul marcat cu bandă roşie. Fără nici un semn de mirare ulterior, o luăm pe unde nu trebuie (vreo surpriză aici?), noi în dreapta, traseul în stânga (constatare făcută la final) – chestii obişnuite. Mergem o vreme prin noroaie, Vlăduţ vede o urmă de tractor urcând pieptiş, consultă foile Alinuţei şi busola lu’ Lolek, apoi domnul geograf în devenire propune să o luăm pe acolo.

Neavând nimeni o idee mai bună, o luăm pe urmele alea, ştiind din start că e complet aiurea. Urcăm ce urcăm, mai prin noroaie, mai prin zăpadă, Maria flutură steagul, eu îmi inaugurez parazăpezile în timp ce tricoul e fleaşcă de transpiraţie, mă bucur teribil că nu-s ultima, ci în mod constant pe la mijloc şi mă întreb dacă numai bălăurim sau chiar o să şi ajungem pe vârf. Drumul continuă printr-o pădure de foioase – copaci tineri şi deşi – cam lugubră imaginea, mie-mi sugerează ceva gen Pădurea Spânzuraţilor. Urmele de urs apar din nou, deh, ieşise şi omul la plimbare, Alinuţa scoate fluierul şi trage nişte ţignale, se întrezăreşte şi vârful, aşa că o luăm spre el, printre ghiocei, violete şi brânduşe. Dăm de nişte stânci în pădure, Diana dă cu baba de pământ (nici nu se putea altfel), cineva are ideea (genială de altfel, merită o navetă de bere) să coborâm şi acolo, jos, cuminţel, ne aşteaptă traseul marcat. Cineva strigă: „MARCAAAJ!” – şi gloata de urşi începe să coboare în viteză povârnişul.

Încercăm de data asta să ne ţinem de el (şi, surpriză, chiar reuşim), urcăm o coastă cu ceva mai multă zăpadă şi dăm de o pajişte largă, cu smocuri de iarbă uscată ce are un parfum fenomenal, ne regrupăm şi tragem aer adânc în piept. Aici aflăm de ce nu suntem în formulă completă: cele două gagici venite cu nou-aderatul Mihai, sora lui şi o prietenă, nu au urcat deloc, neavând echipament. Vom reveni la problemă, dar în ordine cronologică. Reluăm urcuşul, destul de accesibil, printr-o pădure înzăpezită, mai fuge piciorul, se mai afundă, se mai împiedică de vreun ciot, dar în general e lejer. Ieşim din pădure, din nou într-o zonă foarte faină, şi ceva mai încolo se vede Vârful Siriu. Aşteptăm să se adune toată trupa şi pornim; eu estimez că lumea o să ajungă în vârf cam într-o oră, iar eu în două. Spre surprinderea mea, ţin pasul; mă mai opresc din când în când în urcuş, dar se pare că şi alţii se resimt. Ok, deci ţine figura, cele câteva kile în minus încep să se simtă (şi nu mă refer la rucsac).

Victorie, ajungem în vârf şi, dacă până acum priveliştea a fost frumoasă, aici e splendidă. Fără ca munţii din jur să fie spectaculoşi, fără stânci, creste muşcate de vreme sau altitudini fenomenale, panorama care ne înconjoară este superbă, cu culmi acoperite de vegetaţie şi zăpadă, cu trunchiuri de arbori doborâte de furtună, cu forme lascive întinzându-se pe cer în lumina caldă ce începe să vireze în roşu a soarelui. În mod normal, am începe coborârea, dar în zonă mai sunt nişte vârfuri care parcă cer să fie întrebate de sănătate. Aşa ajungem la Vârful Bocârnea, sub care se vede îngheţat Lacul Vulturilor (zis şi Lacul fără fund), apoi pe cea mai înaltă formaţiune din zonă, Vârful Mălâia, unde este prinsă bine o cruce cu sârmă. Lumea se întinde, Nisha pare că doarme, Kilo se descalţă, Vlăduţ şi Wiz se sparg în metale, Matei şi Iulian fotografiază, eu îmi trag supra-pantalonii şi încep să mă îmbrac – în fine, fiecare cu ale lui.

După reculegerea de rigoare şi pe friguleţul ce se insinuează, o luăm la vale. Atunci îmi dau seama că urcuşul a fost uşor, acum apar probleme din cauza zăpezii îngheţate pe care aluneci şi te duci la vale în toată splendoarea. Lolek are beţe de tură şi se sprijină în ele, eu încerc să-i calc pe urme, dar îmi zice c-o intimidez şi mă roagă s-o iau prin altă parte. Încerc dar nu-mi iese, vreo 20 de metri e numai zăpadă îngheţată tun în care încerc să bag muchia de la bocanc, dar nu reuşesc. Încerc să urc la loc, mă ajută Viril şi o iau pe urmele lu’ Lolek, fie că-i convine, fie că nu. Ne strângem iar toţi, facem inventarul şi constatăm că Iulian lipseşte – omul s-a gândit el că ar fi interesant să ajungă la acel lac de care vorbeam. Şi nu oricum, ci singur, în condiţiile în care are o gleznă beteagă. Aşteptăm o vreme, încercăm fără reuşită să-l sunăm şi decidem să traversăm pădurea şi să-l aşteptăm în pajiştea de care am dat mai devreme.

Ajungem acolo, aşteptăm, aşteptăm, aşteptăm, soarele apune de tot, îngheţăm, Alinuţa cântă, eu încerc să dansez dar îmi dau seama că stau să cad în ridicol, cine poate se ţine în braţe cu cine poate, nervozitatea creşte; Iulian nu apare, înjurăturile se înmulţesc, dar, după ce tot vedem nimic şi strigătele lui Vlăduţ sunt în zadar, începem să ne îngrijorăm. Se strânge un search-party de vreo şase oameni, cu frontalele la purtător, în timp ce Kilo se apucă de strâns lemne de foc. Când cei şase dau să intre în pădure, se vede şi o frontală solitară coborând dealul. Ok, deci e întreg, putem să-i rupem oasele… Şi aşa mai pierde o juma’ de oră, asta după ce am irosit cel puţin o oră când am urcat pe cărări nemarcate. Le zic acum, nu de alta, dar contează pe final.

Începem coborârea – 24 de oameni, 10 frontale, bilanţul e cât de cât ok. Eu nu am, mă cert aspru în gând, o trec mai sus în lista de cumpărături, înghit în sec şi mă ţin după cei care au. La coborâre mă uit pe unde calc şi nu-mi vine să cred că pe acolo am urcat – mă minunez şi-s mândră de mine. Ţinem traseul, căutam marcajul cu frontalele, de câteva ori credem că l-am pierdut, dar apare şugubăţ de după colţ. Altitudinea scade, zăpada începe să fie înlocuită de noroi, poteca dă în drumul forestier, iar plictiseala şi oboseala îşi spun cuvântul. Repede-repede încerc să mă ţin după primii din grup, aici fiind cea mai mare densitate de frontale. Vedem şoseaua paralelă cu dealul, dăm de un drum în jos, Ioana şi Emil se duc în cercetare, dar nu găsesc nici un pod peste râu, aşa că nu o luăm pe acolo. Din fericire, nu după multă vreme găsim şi pe unde se coboară şi dăm de podul unde am lăsat maşinile – adică am găsit pe unde ar fi trebuit să urcăm…

Şi când credem că acum s-a terminat ziua, ei bine – greşeală! Iulian (acelaşi, za oan and onli) a lăsat farurile aprinse şi acum Supernova lui nu mai are baterie cu care să pornească. Încearcă el o schemă de pus baterii în paralel, dar nu are cabluri suficient de rezistente; pe întuneric nu mai are sens să se chinuiască (şi să ne chinuiască), aşa că o lasă pe a doua zi. Cam în acelaşi timp constatăm că Mihai nu are cheile de la Opel, pentru că i le lăsase soră-sii în ideea să nu-l aştepte afară, ci în maşină. Numai că sora şi prietena nu-s, şi nici cheile. Deci 24 de oameni, patru maşini funcţionale şi accesibile, ne înghesuim câte şase şi o luăm spre pensiune. Asta după ce Andrei ne pune să ne descălţăm şi ne bagă bocancii în portbagaj, ca să nu-i facem chiar cocină maşina.

Cu Kia intrăm primii pe off-road-ul spre pensiune şi după o vreme ne flash-uieşte o maşină – poliţia rutieră. Ne întrebăm ce mama naibii caută pe acolo, ne este teamă că ne dă amendă că suntem şase în maşină, dar numai ne depăşeşte în trombă şi ne umple de praf. Eu mă gândesc că or fi ieşit cu maşina din dotare la vreo şustă, dar când văd că intră pe poarta pensiunii noastre încep să apară şi adevăratele semne de întrebare. Intrăm şi noi în curte, ne încălţăm şi aflăm cu stupoare că am fost daţi dispăruţi de către cele două domnişoare, panicate că nu mai apărem. E adevărat, am ajuns la maşini la ora 22, după vreo zece ore de traseu – dar asta e ceva la ordinea zilei. În fine, poliţia în acţiune, oamenii au acţionat (prea) prompt, dar eu personal nu am nimic să le reproşez lor ţinând cont de faptul că îşi fac datoria. Urmează stres, proces verbal, copieri de date din buletine, penalizarea proprietarei că nu ne-a trecut datele în registru (unde femeia a fost foarte de treabă şi ne-a lăsat cheile în uşi să le preluăm când am ajuns noi şi nu ea), chestii, balamale.

Pe Nisha vor s-o ia la secţie să-i verifice datele internaţional pentru că e cetăţean străin şi nu are la ea paşaportul; sare lumea cu gura, mai cu tupeu, mai cu frumosul, până la urmă se liniştesc apele. La suprafaţă, că pe dinăuntru fierbem toţi. Când mai auzim că s-a anunţat şi presa, ne sar capacele. Rodica: „După ce că mama mă vede de două ori pe an, acum aude de mine la TV că m-am rătăcit şi că m-am întâlnit cu ursul???”. Atunci mă gândesc şi eu: aoleu, dacă aude mama la tembelizor că un grup de turişti s-a pierdut în Siriu o ia cu inima, mai ales după boacănele de la Herculane. Şi aşa, în loc să stăm la bârfă şi planuri pentru a doua zi în sala de mese, ne petrecem timpul cu poliţia şi jandarmii…

După fazele astea urmează duş (ce bine…) şi încercarea de a face focul, mai ales că în cameră e destul de rece. Revenind la cameră: când ne-am cazat, Monica mi-a spus că o să stau cu Vlăduţ şi Iulian în cameră cu un pat dublu şi unul simplu. Vlăduţ a afirmat fără drept de apel că patul simplu este al lui, noi ne descurcăm cu cel dublu. Eu mă resemnez, Iulian protestează, ca nu vrea să doarmă cu mine – acum eu ce să zic, i-o fi teamă că-l mănânc sau nu ştiu… Se pare totuşi că supravieţuieşte (fără traume, sper eu) experienţei. Focul al naibii nu se face singur, apelez la abilităţile lui Vlăduţ; răspuns: „Da’ de ce, că aici e cald!”. Oooook. Mă duc la fete – la ele chiar este cald, focul făcut, aflu că Adina e pricepută. O rog să mă fericească şi pe mine, spune că nu se mai ridică din pat, dar îmi explică cum să procedez. Încep operaţiunea, suflu cât mă ţin plămânii, Vlăduţ intervine şi până la urmă se aprinde. Şi încă bine, că nu mai pot de cald toată noaptea, trebuie să rămân în maieu.

Dăm stingerea, mai stăm la o bârfă până pe la ora 2 (ora de vară) şi apoi pic blană, nimic nu ştiu. Numai când se trezeşte Vlăduţ dimineaţă că nu se simte bine fac şi eu ochi, iar apoi (adică pe la 7:30) chiar nu mai am somn; m-am odihnit suficient. Ies în curte, rece afară, dar senin şi frumos – numai că eu sunt singurul nebun trezit, n-am cu cine să stau de vorbă, mă plictisesc repede şi mă bag iar în pat. Somnul – nimic, abia într-un târziu, dar visez cum mor porumbeii la geam aşa că alarma de la mobil pe la ora 10 este o binefacere.

Ne trezim, luăm micul dejun în curte, ne înviorăm, băieţii merg să rezolve cu maşinile, iar Mihai cu ale sale mândre pleacă de tot că nu au mâncare deloc la ei. După o vreme Matizache şi Supernova se întorc victorioase, începem să strângem şi ne dăm duşi. Ieri se vorbea de urcat pe Penteleu, dar şoferii spun că trebuie să se odihnească şi nu pot face traseul pentru ca apoi să conducă până în Bucureşti. Rămâne pe altă dată. Cele patru gagici de la Vlăduţ din maşină vor la Vulcanii Noroioşi, dar şoferul este un tiran care i-a văzut deja şi nu se lasă înduplecat. Şi Andrei i-a mai văzut, a zis iniţial că nu mai mergem, dar până la urmă e băiat finuţ şi se înduplecă. Acum nu ştiu în ce proporţie de voie şi cât ca să scape de gura lui Wizard… Pleacă şi restul lumii spre Bucureşti, dar noi facem un detur până la o cascadă din apropierea pensiunii – vreo 2 km de mers prin praf, după stâlpul 97 (numărătoare veche, că aia nouă arăta mai puţin), pe sub un pod. Căderea de apă nu este spectaculoasă, dar de efect; ne căţăram pe nişte bolovani, facem fotografii, îmi iese şi mie prima poză reuşită cu mine din tura asta, apoi ne urcăm în maşină şi o ţinem dreaptă. Cam după Nehoiu vedem un Logan albastru tras într-o benzinărie şi parcă ne este cunoscut. Oamenii merg şi ei tot la Vulcani, dar mai întâi vor să vadă Muzeul Chihlimbarului din satul Colţi, aşa că ne gândim şi noi că ar fi o experienţă interesantă.

Ajungem pe nişte drumuri „budiste” (ca să-l citez pe un clasic în viaţă), ne învârtim şi până la urmă nimerim. Muzeul nu este mare, sub forma unei case tradiţionale, şi e deschisă numai o parte din el – şi avem baftă pentru că se închide în curând şi aceea pentru renovare. Tanti de la intrare ne spune câteva vorbe despre exploatarea de chihlimbar din jurul satului, despre cum mai este numit şi piatra săracului pentru că nimeni nu s-a îmbogăţit acolo datorită ei, despre chihlimbarul negru care se găseşte numai aici şi foarte rar; sunt expuse în special piese din chihlimbar (bijuterii, roci prelucrate şi neprelucrate), imagini, copii de documente, unelte de prelucrat chihlimbarul, vestigii dacice, o piatră „arsă” (lovită de trăsnet care a dus la transformarea unei părţi din rocă în sticlă) şi alte obiecte. Undeva mai sus pe aceeaşi stradă se află şi un magazin cu obiecte din chihlimbar şi alte roci de unde cred că fiecare dintre noi a cumpără câte ceva.

Cum timpul se scurge repede, pornim din nou spre Vulcani, ştiind că-s două locuri unde se găsesc. Prin curbele de pe şosea ne taie faţa vreo doi cretini de Bucureşti, băgaţi în depăşire în locuri fără vizibilitate că doar le-a luat tac-su şosea. În primul loc cu vulcani găsim amenajat şi îngrădit, cu pază, pentru că se bagă oamenii cu maşinile să se dea în jurul vulcanilor!!! Plătim intrarea (ca studenţi), ascultăm avertizarea de a nu fuma şi admirăm peisajul selenar care ni se aşterne în faţă. Adevărate minuni şi ciudăţenii ale naturii, unici în lume, vulcanii sunt ceva care merită cu siguranţă văzut. Pe lângă „lava” de nămol cenuşiu şi erupţiile nervoase, interesante sunt şanţurile adânci lăsate în noroiul uscat. De aici plecăm către celălalt loc cu vulcani, evident mai puţin accesibili (cocoţaţi bine) şi mai puţin cunoscuţi, lucru însă care nu împiedică nişte puradei coloraţi să se ţină scai de turişti şi să le ceară bani. Ne cer şi nouă, câte cinci mii; lui Kilo şi Mariei le cer zece, că sunt doi. Se pare că face minuni cuvântul „poliţia”, le fel şi faptul că Viril le cere el lor bani. Vulcanii din al doilea loc sunt mult mai frumoşi decât primii, mai mari şi mai supăraţi. Kilo: „Eu pot sări peste craterul ăla.” Maria: „Da, ştiu, şi peste unul de două ori cât ăla, dar lasă…” Wizard: „Şi eu pot să sar” Andrei: „Eh, şi stai liniştit, că dacă pici, te scoatem.” Eu: „Da, dar crezi că te mai primeşte apoi în maşină? Nici în portbagaj…”

După vizita de aici, Costel cu Loganu’ se desparte de noi, întrucât oprim un pic mai la vale (în afara razei de acţiune a puradeilor) ca să băgam la jgheab – repejor, că bate vântul şi îngheţăm. Restul drumului se desfăşoară fără incidente, destul de repede, şi ajungem în capitală în jur de ora 9 seara. Ne lasă Andrei pe lângă Ştefan cel Mare, ne grăbim la metrou că e meci la Dinamo pe stadion şi nu vrem să prindem puhoiul de suporteri şi ajung în sfârşit acasă, fiind conştientă că mi-ar fi părut foarte rău dacă aş fi ratat tura asta.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Munţii Siriului

  1. Cristina says:

    ma-u trecut niste fiori de zile mari numa cat am citit, faina tura 🙂
    si pozne nu ne arati? 😡

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s