Băile Herculane

Pentru weekend-ul acesta, Urşii au pregătit o ieşire la Băile Herculane, pentru o tură în zona Munţilor Cernei. Cum urmează să se stea la o pensiune, iar drumeţiile trebuie să se facă fără bagaj, îl întreb şi pe Bogdan dacă-l interesează plimbarea. Cred că avea şi el chef să mai iasă din casă, aşa că vineri noaptea plecăm din Târgovişte pe direcţia Găeşti, Piteşti, Craiova, Slatina, Drobeta-Turnu Severin, Orşova, Herculane. Până în Piteşti drumul este foarte prost, lovit bine de bombe şi asezonat cu un accident în care o Dacie a îmbrăţişat un cap de pod. De la Piteşti încolo şoseaua se dovedeşte bună, liberă şi întinsă, aşa că pe la 5 şi ceva dimineaţa intrăm în staţiune, la scurt timp după o parte din cei veniţi cu maşinile din Bucureşti. Trenul celor care ajung din capitală, acceleratul de Timişoara, are o întârziere frumuşică, aşa că abia la orele 6 suntem la pensiune. Proprietarul e super-ok şi ne permite să ne cazăm de la ora aceea, deşi ar putea să spună frumos că la ora 12 începe ziua hotelieră. Aşa mai prind vreo două ore de somn, mai ales că în maşina am încercat să nu dorm, ca să-l ţin de vorbă pe Bogdan; din fericire m-am prins eu la un moment dat că nu pot să dorm şi să mănânc în acelaşi timp, aşa că am ronţăit nişte porumb.

După un mic-dejun îndestulător şi după ce ne strângem toţi cei 22, plecăm în primul traseu: spre Cascada Vânturătoarea. O vreme mergem cu cele patru maşini pe şoseaua ce duce la Baia de Aramă, apoi o luăm pe jos pe şosea, de-a lungul Văii Cernei, până unde se termină lacul de acumulare. Traversăm râul şi începem să urcăm, în susul unei ape şi pe pietre şi frunze care alunecă, fără a ne da seama decât târziu că nu acela este traseul marcat. În fine, ţinând cont că nu prea avem cum să ne rătăcim, persistăm în greşeală. Numai că, urcând la un moment dat o pantă abruptă, cuiva de deasupra mea la vreo zece metri i se desprinde din picior un bolovan care mă fericeşte pe mine drept în creştetul capului. Mie lovitura nu mi se pare prea puternică şi am strig enervată ceva de genul „Dar uitaţi-vă pe unde puneţi picioarele!”.

Abia apoi am văd că sunt plină de sânge şi că acesta curge rapid. Mă ajută Bogdan să cobor de la mijlocul pantei unde m-am proptit şi să ajung la izvor. Aici îmi bag complet căpăţâna în apă, pun apoi o batistă şi fesul, după care încep să cobor, un pic speriată de faptul că nu mi se opreşte hemoragia. Din fericire nu mi se face rău, sunt numai puţin dezorientată, probabil din cauza loviturii. Ajungem din nou la Cerna, unde se află deja o bună parte din grup în aşteptarea restului, după ce primii şi-au dat seama că nu are sens să mai urce. Tot atunci văd pe unde duce şi marcajul, adică tot în pantă, dar fără apă şi bolovani. De aici noi doi ne întoarcem la maşină, drum pe şosea care mi se pare interminabil ţinând cont de bocancii cu talpa rigidă pe care îi am; ceilalţi continuă traseul cu Cheile Ţăsnei şi apoi pe sus, pe la Balta Cerbului, traseu care trebuie să fie foarte fain şi pe care mă oftic teribil că îl pierd.

Ajungem în staţiune, constat că sângerarea s-a oprit, mă spălat de sângele închegat pe păr (şi e ceva), mă schimb şi merg la punctul de prim ajutor. Aici îmi spune asistenta că este pielea plesnită pe vreo doi centimetri lungime, dar că nu e nimic grav. Mă curăţă şi îmi pune pansament, fără să fie nevoie să-mi prindă copci (sincer, nici nu ştiu dacă are, că se plângea că nici măcar dulap de medicamente n-au, numai o trusă de prim ajutor). Ieşim să mâncăm ceva apoi, în timp ce Bogdan o soileşte un pic, fiind terminat de drumul destul de lung (el nu mai e obişnuit să meargă pe jos mai mult decât până în parcare); eu mă apuc să curăţ hainele mele şi ale lui de sânge şi, într-o oarecare măsură, chiar îmi iese. Restul s-o facă maşina de spălat.

Încep să apară şi ceilalţi, unii mai repede (care se întorc odată ajunşi la chei), alţii mai târziu, după ce fac o bună parte din traseu noaptea. Totuşi, mai sunt câţiva dispuşi să mergem la „cloace”, adică bazinul cu apă termală şi sulfuroasă de lângă staţiune. Aici, şi la 12 noaptea e plin de lume, într-un bazin cam de 3 pe 4 metri, mulţi cretini şi manelişti, dar reuşim şi noi să ne strecurăm vreo 20 de minute în apa extraordinară. Să stai pe o vreme destul de rece (dar nu foarte, mai ales că a fost o zi caldă) într-o apă la vreo 45oC este super; uit că argintul cocleşte în apă sulfuroasă aşa că apoi parca am tinichele la mână, dar văd că începe să se ia şi fără să-l fierb cu bicarbonat de sodiu. După baia în sulf (şi jeg!), urmează un duş cu multă săpuneală, apoi somn….

Pentru duminică este plănuit Vârful Domogled şi trebuie să plecăm la ora 10, ca să prindă şi oamenii trenul, plus că Bogdan vrea ca cel târziu la ora 15 să plecăm, ca să mă lase şi pe mine în Bucureşti. Dar ora 10 se face ora 11:30, aşa că eu mă hotărăsc să urc numai până la Crucea Albă. Traseul e destul de uşor, vreo 45 de minute prin pădure, fără bagaj şi pe o vreme foarte frumoasă. Crucea Albă este de fapt o cruce între nişte stânci, loc din care se vede superb toată staţiunea şi o bună parte din Valea Cernei. Aici ne strângem toţi cei care urcăm, după care mai mulţi continuă traseul pe principiul ori că-s cu maşina, ori că mai e un tren mai târziu, dar eu constat că nu aş avea timp să mă întorc până în ora 3, aşa că, după ce admir priveliştea, încep să cobor cu încă doi care ar vrea să prindă primul tren. Ce aş mai avea de menţionat despre acest scurt traseu, pe lângă panorama splendidă care ţi se oferă odată ajuns la cruce: aici oamenii chiar s-au străduit să facă ceva, au pus băncuţe din loc în loc, chiar şi coşuri de gunoi, au montat panouri informative şi plăcuţe cu descrierea unor specimene de plante. Numai că românul tot român, a furat sau a distrus ce a putut, iar gunoaiele (cele mai nasoale, adică din plastic) sunt aruncate peste tot. Oare când educaţia îşi va face simţită prezenţa???

Cobor destul de repede, mă pescuieşte Bogdan de pe şosea (el nu a avut chef să mai urce, plângându-se de dureri de tălpi) şi plecăm spre Bucureşti. Şi drumul de întoarcere e ok, se merge lejer şi ajungem şi la 170 km/oră pe autostradă, numai că la intrarea în Bucureşti stă un ditamai dopul, din cauza câtorva rânduri de accidente – deh, viteză şi neatenţie.

Ca o concluzie, plimbarea a fost faină într-o zonă superbă din punct de vedere al reliefului, la care am adăugat relaxarea de care aveam nevoie după mai bine de o săptămână de job-shopping şi mers la interviuri de mi s-a luat. Că am avut ghinionul pe care l-am avut, asta e partea a doua, bine că nu a fost mai rău, că restul de traseu pe care l-am ratat tot acolo e, poate voi ajunge cu altă ocazie. Să văd numai cum o îmbrobodesc pe maică-mea, să nu se crizeze. Aştept ieşirea următoare, deşi pentru mine s-ar putea să fie peste ceva timp, din motive de resurse financiare.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s