Cabana Turnuri (Munţii Făgăraş)

Este ceva timp de când îmi tot fac curaj să merg (din nou, după mai bine de zece ani) pe munte. Sincer, pentru o aşa lungă absenţă pe de-o parte nu este vina mea, pe de alta este. Vina mea nu-i că majoritatea prietenilor din Târgovişte sunt comozi şi „firavi” şi pentru ei o ieşire la munte înseamnă mers cu maşina la Braşov prin Sinaia, mâncat la KFC şi întors pe Râşnov-Bran; iar dacă la mare mă încumet să merg singură, la munte nici nu se pune problema – în primul rând că dacă am vreun accident trebuie să aibă cine anunţa Salvamontul, o dată că mi-e teamă de oamenii cu care m-aş putea întâlni şi o dată (mult mai în spate) din cauza animalelor agresive. Vina mea este că de vreo doi ani de când se duce Grasu cu cei din Ursul Trubadur nu am mers şi eu măcar o dată, fie că nu am avut timp, fie că nu am avut bani, fie că zilele alea două de weekend vroiam să-mi acord mie puţină atenţie. Iar acum, când chiar am chef, Grasu nu mai merge dacă s-a mutat în Piteşti. Dar mi-a zis să merg singură cu ei, că-s oameni de treabă. Şi mi-a mai zis să mă bag în tura asta, la Cabana Turnuri, în Făgăraş, că e traseu destul de uşor.

După cum ziceam, îmi fac curaj şi plec cu ei, după ce-i cunosc pe câţiva la berea de joi. Părăsim Bucureştii vineri noapte, la 23:58, cu rapidul de Arad, iar sâmbătă dimineaţa, pe la 4:45, ajungem în gara din Ucea. Aici sunt probleme la coborât, pentru că trenul soseşte cu vreo două minute mai devreme, iar noi avem toate cele pregătite, dar nu suntem la uşă; aşa că trenul se pune în mişcare înainte de a coborî toţi şi, deşi noi strigăm că mai sunt oameni care coboară (şi se vede asta), ăla tot dă semnalul să pornească. În fine, sar şi ultimii doi din tren şi abia apoi se opreşte. Se lasă cu vociferări apoi, că de ce nu ne-am dat jos mai repede – pai cum, dom’le, dacă suntem mulţi şi vagonul are numai două uşi??? Da’ nu de aia eşti pus, să ai grijă ca atunci când dai semnal să nu mai fie nimeni care urcă sau coboară???

După episodul acesta, mai aşteptăm o vreme în gară, pe o temperatură nu foarte scăzută, până a venit microbuzul pe care l-am chemat să ne ia; nu ştiu cum ne înghesuim acolo mai mult de 15 oameni cu tot cu bagaje… Microbuzul ne duce până la combinatul din orăşelul alăturat, Victoria, unde ne dăm întâlnire cu o parte dintre cei care vin cu autoturismele. Ne strângem noi, ne reculegem, ne echipăm, unii chiar mâncă, în fine, facem tot ce mai e de făcut, şi pe la 6:30 începem să urcăm.

Prima parte mergem printre case, apoi intrăm pe un drum forestier în urcuş uşor, plin de gheaţă şi noroi. Pierdem aşa vreo două ore, după care începe partea cu adevărat ameninţătoare. Când am văd pe unde dă să urce poteca, adică bolovani pe care curge apă, eu zis că mă întorc, că nu fac faţă; şi dacă n-ar trage unul şi altul de mine pe bune că m-aş întoarce. Traseul nu continuă totuşi aşa, ci se merge tot timpul prin pădure – foarte neoptim, pentru că se urcă ce se urcă de-mi scuip plămânii, apoi se coboară o vreme, pentru ca apoi să se urce din nou. Recunosc, acesta nu-i traseu pentru mine, fără o formă fizică extraordinară şi cu un rucsac mai greu decât ar trebui, din moment ce n-am ştiut exact ce trebuie să-mi iau la mine. E destul de cald, zăpada apoasă şi alunecoasă şi, ca un făcut, începe să şi plouă – ploaie, în februarie, la munte! Aş grăbi eu pasul, căci se formează alunecuş, dar chiar nu pot mai repede. Între timp, o înjur de zor pe Grasu, mai în gând, mai cu voce tare, pentru „traseul destul de uşor” despre care mi-a vorbit.

Şi după cât urc şi tot urc, dusă de minciuna că nu mai este mult, ajung la culmea de dinainte de cabană – culme care dacă ar fi fost prima din traseu chiar că mă întorceam! Foarte abruptă, o parte din urcuş se face ca până atunci în serpentine, dar alte părţi se fac pieptiş, drept în sus, printr-o zăpadă destul de mare şi care uneori se duce sub noi. Aici ne întâlnim cu un grup care se întoarce pentru că a pierdut drumul; din fericire marcajele sunt dese şi bine plasate, aşa că noi nu-l rătăcim şi nici nu ajungem chiar ultimii. Dar dacă majoritatea lumii face traseul (de patru ore jumate pe timp de vară) cam în şase ore, eu „reuşesc” să-l fac în opt, adică ajung în jur de 14:30 – cu picioarele ude şi îngheţate, cu rucsacul mai greu cel puţin psihologic, cu o extenuare teribilă şi cu o grămadă de nervi. Îmi zic că o mănânc pe Grasu cum o prind, dar mai întâi îi rup fiecare oscior ca să o frăgezesc. După cum ziceam, măcar mai este cineva care ajunge o dată cu mine şi se plânge mai rău decât mine…

La cabană reuşesc în sfârşit să admir şi eu peisajul. Dacă până aici a ost numai pădure, cabana este deasupra ei, iar mai sus încep stâncile, numite Turnuri, care chiar au o formă de genul acesta. Frumoasă imaginea în sus, dar frumoasă şi în jos, pentru că de sub cabană în linie dreaptă este ca o vale, la capătul ei zărindu-se o mare parte din platoul de dedesubt.

Cum cabanierul e metalist precum cei mai mulţi dintre noi, toată după-amiaza şi seara muzica este pe sufletul nostru. Asta pentru că suntem oarecum consemnaţi la domiciliu, din cauza avalanşelor. Cu vreo două zile în urmă, nu mai sus de 10 metri de cabană, s-a format un pui de avalanşă care i-a rupt unui turist clavicula de au venit sa-l ia cu elicopterul. Aşa că adio urcuş până la Cabana Podragu…

După câteva ore vine şi tura a doua de „urşi”, cei care au plecat cu maşinile din Bucureşti mult mai târziu. Aşa că la final de zi ne adunăm în micuţa cabană vreo 42 de nebuni – să mai zic că sunt nu mai mult de 15 locuri de dormit (dacă or fi şi alea)? În continuare muzică, chitară, bârfă, căldură (chiar prea multă, iar dacă zic eu asta chiar înseamnă ceva), voie bună, atmosferă frumoasă. Câţiva încearcă să urce noapte puţin spre culme, pentru că noaptea e mai sigur dacă-i pericol de avalanşă, dar se întorc repede zicând că au auzit pârâituri pe sub zăpadă aşa că nu au mai marşat. Cred şi eu că a pârâit, pentru că la 9 seara afară sunt cam 2oC – pe plus!

Dormim înghesuiţi dar confortabil, unii în paturi, alţii pe mese sau pe bănci, dar se poate spune că ne odihnim din moment ce azi la 8 dimineaţa ne mobilizăm cam toţi. Eu mai repede decât alţii, pentru că intenţia îmi este să plec mai repede decât cea mai mare parte a grupului, să iau avans – nu de alta, dar la ora 14 ne aştepta microbuzul, iar la 15:30 avem tren şi nu vreau ca lumea să stea după mine. Nu plec prima, nici nu ar fi indicat, dar printre primii, ştiind că o să-mi ia ceva şi să cobor din cauza pantelor pe care l-am urcat ieri atât de greu, acolo unde se ducea zăpada sub picioare. Şi bine fac, pentru că rând pe rând oamenii mă depăşesc. Reuşesc acum performanţa să şi cad ca lumea de data asta, pe o porţiune de gheaţă; noroc că e un copac picat la orizontală în care mă opresc şi aşa doar dau cu baba de pământ. Abia apoi îmi dau seama că m-am şi lovit – bine că doar atât.

În condiţiile date cobor până în Victoria în aproximativ patru ore jumate, cu zece minute întârziere peste ora 14, dar mândră că nu după mine se stă să se aştepte. După o tură la un magazin alimentar în Victoria, ajungem la gară să luăm bilete în aglomeratul accelerat care vine de la Timişoara. Evident, nu mai prindem bilete cu loc, aşa că vreo cin’şpe nebuni stau în picioare şi încearcă să facă panaramă. Până la Braşov am avea şi unde să ne aşezăm, dar cum am prins spaţiu la capătul vagonului să ne înghesuim rucsacurile, nu mai plecăm pentru ca apoi să ne ridice cineva care ar avea locul acolo. Dacă până la Braşov toate sunt bune şi frumoase, de acolo în jos, pe toată Valea Prahovei (Buşteni, Predeal, Azuga, Comarnic, Sinaia), trenul se umple până la refuz şi rămâne aşa până în capitală – deh, toţi se întorc de la schi sau placă sau mai ştiu eu ce. Măcar este cald în tren, iar noi ne-am ocupat deja nişte locuri strategice. La 20:25, fără întârziere (!!!) ajunge trenul în Gara de Nord, iar în scurt timp intru şi eu în casă, făcând bilanţul. Să mai merg, să nu mai merg… La vară sigur, dar cât e iarnă nu cred că mai merg dacă nu-mi iau şi echipament ca lumea.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Cabana Turnuri (Munţii Făgăraş)

  1. Bogdan says:

    Ca de obicei, un text savoros si niste fotografii excelente. Si data fiind noutatea subiectului, postez de aceasta data un comment in incercarea de a da eu raspunsul la dilema ta din final. Da, desigur si fara dubiu ca trebuie sa mai mergi, macar pentru atmosfera si sentimentele incercate cand ai ajuns la baza turnurilor. Mai mult, nu ar fi de dorit sa ramana labelul “Munte” doar cu acest entry. Si nu, nu astepta vara, ca pierzi timp pretios pana atunci 🙂 Plus ca la vara, iulie – august o sa fim ocupati cu destule evenimente… chiar prea multe pentru un interval atat de scurt.

    Oricum, o placere, ca de obicei, sa “te citesc” 🙂

    Bogdan

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s