După cum am promis, astăzi mă trezesc devreme pentru a fi mai eficientă. Prima staţie la care ies de la metrou este Piaţa Iancului care se află relativ aproape de Foişorul de Foc. Dacă ieri am văzut clădirea numai pe dinafară, azi vin la timp pentru a vizita şi Muzeul Naţional al Pompierilor găzduit de acest fost post al luptătorilor cu focul – muzeu în care mulţi oameni intră din greşeală, confundând-l cu o clădire a Spitalului de Ortopedie de alături. Prima dată urc cu liftul şi ies în balconul ce înconjoară vârful clădirii, de aici având o panoramă destul de cuprinzătoare; trebuie să revin într-o zi însorită şi fără pâclă, eventual sa aştept să înverzească natura, că dacă aştept să se aranjeze şi clădirile din jur nu mai ajung niciodată. Din vârf cobor pe scările melcate pentru a vedea un fel de istoric al meseriei de pompier pe meleagurile noastre, fiind expuse uniforme, pompe de apă (de la cele mai vechi până la cele destul de moderne, electrice), hârtii care atestă desfăşurarea activităţii pompierilor, manuale de stingere a incendiilor, medalii, machete ale unor utilaje moderne, căşti din mai multe ţări europene, premii câştigate la concursuri şi alte documente sau obiecte. Frumoasă mi se pare prezentarea în special în schiţe ale vremii a Marelui Incendiu din 1864 (cred…) care a mistuit peste două mii de case, prăvălii şi biserici din mai multe cartiere bucureştene, ucigând mii de suflete.
De aici pornesc pe Bulevardul Pache Protopopescu, trecut prin dreptul Casei Melik şi ajung în Piaţa Universităţii la Muzeul Municipiului Bucureşti găzduit de Palatul Şuţu. Dacă până ieri am văzut clădirea numai pe dinafară, azi îi vizitez şi interiorul, nu foarte mare, dar deosebit. Din punct de vedere arhitectonic şi decorativ, se păstrează în forma iniţială o parte a parterului, scara dintre nivele şi zona centrală a etajului – într-adevăr, foarte frumos şi de bun gust conac a fost acesta. La parter este o expoziţie de pictură, iar la etaj sunt două colecţii. Prima dintre ele, de artă, cuprinde în special tablourile semnate de Gheorghe Tattarescu şi de Theodor Aman strămutate din casele memoriale corespunzătoare, dar şi alte tablouri, schiţe şi sculpturi. A doua conţine elemente legate de Bucureştii de altădată (atât din timpul primelor aşezări cât şi din epoca înfloritoare): mobilier, bibelouri, unelte, vase, bijuterii, arme şi armuri, documente, temelii, obiecte vestimentare, birouri, hărţi, felinare, ceasornice, monede şi alte mici obiecte, fiecare cu farmecul său.
Trecut apoi destul de repede în revistă Muzeul Tehnic „Profesor Inginer Dimitrie Leonida”; poate că dacă l-aş fi vizitat acum un an aş fi rămas impresionată, mai ales ca viitor proaspăt inginer, acum însă bifez numai un alt „de văzut” şi mai umplu işte goluri. Este destul de mic – o sală mare având ca element principal o centrală, înconjurată de alte născociri ale tehnicii, iar etajul este un culoar circular în jurul parterului. După ce vezi Muzeul Tehnic din München (Deutsches Museum), care-i de cel puţin cincizeci de ori mai mare (şi mai interesant), acesta nu este decât un mod drăguţ (şi teribil de friguros) în care să-ţi petreci timpul. Între cele văzute se numără: motoare, ţevi, diverse componente de centrale termice şi electrice, autoturisme „primitive” (printre care şi un Mini), motociclete, biciclete, un gramofon, roţi, turbine, instalaţii, pompe pentru stingerea incendiilor, cuptoare, părţi de laboratoare şi mai multe machete (de tren, de tramvai, de sonde etc.). Frumuşel, dar cam prăfuit. Ca să nu mai zic că este deţinut de cei de la RENEL care cer 5 lei per fotografie. Asta s-o creadă ei şi cu cine-or vrea!
În apropierea Gării de Nord, pe Strada Mircea Vulcănescu, în Palatul Ferdiand I, avem Muzeul Naţional Militar care, spre deosebire de cel anterior, merită toată atenţia; este o colecţie impresionantă, bine documentată şi gestionată de echipament militar din cele mai vechi timpuri (începând cu arme şi unelte din Paleolitic), trecând prim principalele momente ale istoriei românilor (atât pe timp de pace, dar mai ales pe timp de război), ajungând la Revoluţia din 1989. Colecţia cuprinde în special arme, muniţie şi uniforme pe manechini (până acum nimic surprinzător), dar şi altele precum: echipament de campanie (vase, unelte, haine, etc.), drapele, tot felul documente, sigilii, obiecte personale (bricege, ceasuri de buzunar, rame de ochelari, fotografii, obiecte de decor, etc.), medalii, gradaţii şi ordine, embleme, machete de cetăţi medievale bine fortificate şi tot felul de lucruri legate de armată sau campanii, inclusiv câteva diorame din vreme de asediu. Pe lângă expoziţia principală care urmează cursul istoriei, muzeul mai cuprinde patru secţiuni. Prima dintre ele, care mă ia total nepregătită şi mă „loveşte” din senin cum ies în curtea din spate, este un imens şi colorat „morman de fiare” – tot felul de maşini de tehnică militară: foarte multe tunuri, dar şi piese de artilerie, tancuri, lansatoare de rachete, antene radio cu tot cu vehicul, camioane, elicoptere, avioane şi altele al căror nume nu-l cunosc. În jurul acestui „parc auto” sunt trei pavilioane cu expoziţii: Uniforme (cu uniforme pentru fiecare grad din armată din toate perioadele de la 1830 şi până astăzi), Aviaţie (cu diferite obiecte de zbor utilizate în domeniul militar, precum avioane, elicoptere şi echipamente de paraşutişti, dar şi piese individuale) şi Harnaşament (echipamente pentru caii ce trăgeau tunurile sau alte vehicule de război, trăsuri şi accesorii sau, mai nou, automobile). După cum ziceam, acest muzeu merită toată atenţia.
Ultima construcţie pe care îmi pică astăzi ochii este impunătoarea şi veşnic neterminata Casă Radio – altă mostră de megalomanie ceauşistă, dar care nu a apucat să fie nici până azi finalizată. După ce a stat ani de zile la discreţia intemperiilor, vandalilor şi aurolacilor, se pare că acum se lucrează la ea şi, după cum scrie pe placajele de pe gard se intenţionează construirea aici a unui nou mall. Acum sincer eu sper că dacă nu a fost afectată structura de rezistenţă să nu se demoleze clădirea actuală, ci să se finalizeze şi finiseze, profitându-se astfel de ceea ce există. Asta o dată pentru că tot pe banii şi nervii părinţilor noştri a fost şi ea construită, şi o dată pentru că, făcând abstracţie de „fondatorul” ei, ar putea fi o clădire frumoasă – imensă, într-adevăr, dar formele ei clasice îi dau un aer elegant. Cam asta a fost pe ziua de azi, să vedem ce va urma mâine.
Însemnări 