Trei muzee, două cimitire şi alte obiective

Astăzi planul iniţial era să o fac lată numai de muzee toată ziua – de fapt, ar fi încăput, conform planurilor mele, două mari şi importante: Muzeul Naţional de Artă şi Muzeul Naţional de Istorie. Planurile îmi sunt date peste cap de preţ, nu al biletelor (care e mic, mai ales pentru studenţi), ci cel ca taxă de fotografie. Cât, veţi întreba? „Numai” (cum a zis tanti de la intrare) 50 de lei la primul (atenţie, pe oră!), 20 la al doilea pentru cea mai mare parte a muzeului şi 70 pentru Tezaur şi Lapidariu (sincer, nici nu ştiu daca pentru fiecare în parte sau în total, deja nu mai contează); tot 50 de lei la Muzeul Colecţiilor de Artă (deşi face parte tot din ansamblul Muzeului Naţional de Artă, dar dacă e pe oră…), la fel şi la Muzeul Ţăranului Român. Astea intră la capitolul nesimţire sau sfidare şi ar trebui să mai arunce cu ochiul pe la nemţi, italieni, francezi, cehi; cred că de când am ieşit mai mult din ţară, numai la Muzeul Naţional din Praga am plătit taxă de fotografiere, însă era ceva infim, undeva la vreo 2 €, plus bisericile italieneşti, unde oricum plăteşti ca să intri. La capitolul paranoia intră Muzeul Tehnic, casele memoriale şi Cimitirul Bellu (cel puţin portarul lui) unde nu ai deloc voie să fotografiezi sau trebuie să faci cerere la director (asta e la Tehnic, o fac pe miercuri). Atitudinea n-o înţeleg, că puncte strategice de siguranţă naţională nu-s, cine vrea imagini pentru a comite infracţiuni ştie unde să caute, nu se duce să facă poze, plus că întorc spatele unei promovări gratuite. Aşa că două muzee naţionale importante pică momentan; când o să am bani de dat pe aşa ceva o să mă mai gândesc dacă accept să fac pe fraiera sau nu. Ok, deci ăsta a fost primul din duşurile foarte reci…

Totuşi ceva muzee am de vizitat, pentru că acolo politica este un pic diferită. Primul a este Muzeul Naţional de Geologie, situat la Şoseaua Pavel Kiseleff nr. 2, lângă Piaţa Victoriei. Teoretic, nu am voie să fac fotografii deloc, dar câte una din când în când e ok; cică mai demult era şi acolo o taxă, dar nu ştiu cine a făcut o temă cu imagini de acolo (ce crimă!) şi de atunci s-a interzis. Dar cum sunt cam singurul vizitator, nu se oboseşte nimeni să mă supravegheze şi am pozez liniştită, doar puţin cu teamă din cauza zgomotului pe care-l face partea mecanică a aparatului. Mai mult, unul din personalul de acolo, care la ora 10 dimineaţa miroase deja bine a băutură, îmi zice să fac fotografii, dar să nu mă vadă „ăştia” – nu ştiu exact la cine se referă. Ca idee, muzeul merită vizitat, este foarte bine dotat, numai că n-ar strica să mai dea cu pămătuful peste praful de pe unele din exponate din când în când.

Să zic că e chiar mai interesant decât secţia de Mineralogie din muzeul praghez; nu ştiu dacă e mai mare sau mai divers, dar mai sistematic prezentat, fapt la care se adaugă superba clădire de epocă în care se desfăşoară expoziţiile – ea însăşi monument arhitectonic şi istoric, a aparţinut de la început Institutului Geologic, acesta având aici iniţial laboratoarele şi birourile. Parterul conţine numai minerale, inclusiv relief carstic, toate foarte frumos clasificate şi aranjate, având explicaţii despre duritate, formare şi alte informaţii ştiinţifice interesante. Din păcate, pietrele preţioase apar numai ca imitaţii, cu excepţia celor industriale. Expoziţia este întregită de o colecţie personală de minereuri, care, deşi nu foarte mare, este superbă. Dacă la parter sunt rocile, la subsol sunt ceea ce s-a găsit în roci: fosile animale şi vegetale, cred că din toate erele geologice. Aici aflu că pe teritoriul românesc au fost descoperite 2550 de noi specii de faună fosilă şi 125 noi genuri fosile; foarte frumos mi se pare un cuib de ouă de dinozaur descoperit aproape intact. Nu ratez moluşte, corali, canini şi vertebre de animale preistorice, urme de frunze şi ferigi şi multe altele. Totuşi, în unele vitrine nu pot vedea clar totul, pentru că lipsesc la greu becurile de sub geamuri… La subsol se află o mică expoziţie de flori de mină. Aici nu am fac fotografii pentru că mă păzeşte unul şi pentru că oricum nu ştiu ce ar ieşi: la intrare se stinge lumina obişnuită şi se aprind nişte tuburi cu ultraviolete pe fiecare rocă pentru a-i pune în valoare nuanţele ce apar doar aşa: violet, galben, portocaliu, lila, verde sau amestecuri acolo unde se află mai multe minereuri.

Vis-a-vis, într-o clădire roşie şi impunătoare, se află Muzeul Ţăranului Român, dar la care zic pas pentru moment, din cauze mai sus explicate. Lângă el şi oarecum în diagonală faţă de Palatul Victoria (al Guvernului) regăsesc un muzeu foarte drag mie, la care am mers de când eram mică de nenumărate ori: Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa”. Deşi în studenţie, văzându-l cu ochi de adult, mi-am dat seama cât de degradate sunt unele din exponatele sale, nu simt nici un regret când intru din nou pe poarta sa. Aici taxa de fotografiere este una de bun simţ, 4 lei, pe lângă care iau bilet de intrare în muzeu şi bilete pentru expoziţiile temporare de peşti şi dinozauri. Că am picat cam prost e partea a doua, muzeul deja fiind aglomerat mai ales de părinţi cu copii mici (şi needucaţi, şi răsfăţaţi, şi obraznici, etc.). La peşti nu pot face poze, că cică îi stresez; „fur” câteva, dar după ce vezi Acvariul din Genova, cele câteva acvarii de aici sunt aşa, un fel de schiţă a proiectului pentru prototip.

Încep vizita muzeului cu subsolul, unde sunt celebrele diorame: nişe în care sunt prezentate grupuri de animale în mediul lor natural, obţinut prin pictarea fundalului şi umplerea spaţiului cu floră specifică zonei lor; de exemplu o pădure de foioase cu păsări şi o pisică sălbatică sau cu iepuri şi vulpi sau mistreţi cu pui, dealuri surpate în care îşi fac cuiburi anumite specii de păsări, o câmpie cu fazani sau prepeliţe, stânci cu capre negre, malul mării cu specii de pescăruş, lunca unui râu pe timp de iarnă cu nutrii, nurci, hermeline şi raţe sălbatice, calote cu urşi polari, foci şi morse, haită de lupi iarna la vânătoare, zonă mlăştinoasă cu marmote şi vulturi, o pădure australiană cu canguri şi un câine dingo şi altele. Tot aici sunt şi câteva vitrine cu roci şi minerale, o notă aparte făcând cea cu fragmente de meteorit. Urmează schelete preistorice, în special oase şi fildeşi de mamut, dar şi de alte erbivore cu coarne, un strămoş al struţului şi un urs de peşteră. Se face trecerea la strămoşii omului din diverse perioade, până la homo sapiens în diferite epoci – de unde şi diferite vestimentaţii şi obiceiuri: vopsirea sau găurirea feţei, mumii, capete Zanza (trofee de război ale indienilor Jivaro), instrumente muzicale primitive etc.

La parter se începe cu o secţiune de animale marine: melci, scoici, crabi, raci, mulaje de peşti, embrioni, corali, animale-plantă în formol; se trece şi printr-un culoar ca o peşteră, dându-se apoi de desene rupestre, iar puţin mai încolo sunt alge, viermi, din nou scoici şi melci, păienjeni, scorpioni, crustacee, stele de mare, sepii, caracatiţe şi creveţi în formol, apoi tot felul de insecte (fluturi, lăcuste, rădaşte, croitori etc.). Urmează multe specii de peşti, fie uscaţi, fie în formol, interesanţi fiind rechinii ciocan, pisicile de mare şi sturionii; tot la borcan sunt şi şopârle şi broaşte, apoi şerpi, crocodili şi ţestoase, asta în cazul în care nu-s expuse scheletul unor exemplare sau reproduceri din ipsos. Interesant este scheletul întreg al unei imense broaşte ţestoase. Se continuă cu mamifere, de la cele inferioare sau mititele (ornitorinc, arici şi multe rozătoare sau prădători gen vidra), la marsupiale, lilieci, veveriţe zburătoare, furnicari, porci spinoşi, leneşi, tatu, feline mici şi mari (lei, tigri, gheparzi, jaguari etc.), canide (lupi, vulpi, câini de prerie ş.a.), bovine şi cabaline sălbatice (bivoli, zebre, girafe, căprioare, reni, lame, cămile, etc.),  urşi (brun, panda, grizzly, polar, etc.), elefanţi (întregi sau schelete), primate, morse, foci, hipopotami şi multe altele.

La etaj, cum intri dai de un enorm schelet de balenă, urmând apoi alte mamifere marine, precum foci şi morse. De aici trec la expoziţia curentă de dinozauri, numită „Uriaşii Patagoniei”. De fapt, expoziţia este o mixtură de schelete veritabile, de fotografii, de mulaje (precum secţiuni în ouă pentru a vedea cum se dezvoltau puii), de jocuri interactive (precum să încerci ce înseamnă să vezi ca un dinozaur erbivor, cu ochii dispuşi pe laterale), miniaturi nostime de dinozauri, urme lăsate în pământ şi fosilizate, sau colţi şi gheare. Restul etajului este ocupat de expoziţia permanentă de păsări, de la cel mai mic colibri la cel mai impozant struţ, trecând prin tucani, vulturi, bufniţe (polare), porumbei, pescăruşi, kiwi, papagali, ciocănitori, stârci, fazani, păuni, lebede, flamingo, pelicani, pinguini, nandu, egrete şi nenumărate alte specii şi subspecii. Aici trebuie să ai mai ales răbdare pentru a le observa şi admira în parte. Ca muzeu de istorie naturală, Antipa este obligatoriu, arătând o colecţie solidă şi, chiar dacă nu completă sau la zi, cel puţin impresionată.

Mergând pe Calea Victoriei, trec şi pe la Palatul Cantacuzino ce adăposteşte Muzeul „George Enescu”. Chiar şi fără expoziţia dinăuntru, clădirea merită vizitată pentru ea însăşi, fiind un splendid conac de epocă în stilul descris atât de bine prin Art Nouveau, ridicat de Grigore Cantacuzino în primii ani ai secolului XX; după moartea sa, palatul ajunge în posesia fiului său, Mihail, şi a soţiei acestuia, Maruca. Rămasă văduvă de timpuriu, Maruca se recăsătoreşte cu George Enescu, iar cei doi locuiesc în casa din spatele conacului, devenită acum Casa Memorială „George Enescu”. Muzeul adăposteşte o colecţie de obiecte legate de viaţa şi creaţa compozitorului: fotografii, manuscrise, partituri, premii, decoraţii, desene, busturi, masca mortuară, uniforma de academician, mulaj al mâinilor sale, vioara, piane şi altele. Casa memorială cuprinde numai trei încăperi, modest decorate şi conţinând lucrurile soţilor Enescu. Aici, alt muzeu, alţi hoţi: fotografiatul – 3 lei poza, aşa că am făcut trei declarate şi alte vreo trei pe şest…

Merg în continuare pe Victoriei, trec pe lângă Academia Română şi Muzeul Colecţiilor de Artă, cotesc dreapta şi ajung la Catedrala Romano-Catolică Sfântul Iosif. Înăuntru, din nou poze pe furiş, cu o tuse care să acopere declanşatul aparatului; deosebit lăcaş de cult, cu un frumos interior gotic cu tot ce înseamnă el: rozete, arce, coloane de marmură, modele şi, în plus, şi culoare. Puţin mai încolo este Biserica Luterană, închisă, dar la care nu cred să conteze altceva în afara exteriorului zvelt şi cochet. Ajunsă în Piaţa Revoluţiei, imortalizez clădirea enormă a Ministerului de Interne (oare chiar îi trebuie?), o aripă a Palatului Regal şi Sediul Asociaţiei Arhitecţilor Români – o clădire ciudată din sticlă şi metal construită peste clădirea veche a Secţiei V Securitate; poate că mesajul este evident şi pozitiv, dar efectul este oribil – părerea mea. Cel mai important obiectiv însă în această piaţă este Biserica Albă Kretzulescu, construită în prima jumătatea a secolului XVIII şi care respectă toate caracteristicile arhitectonice ale stilului brâncovenesc. Cel mai impresionant lucru la mica biserică, pe lângă armonia extraordinară a proporţiilor, este pictura pe fond negru, atât în pridvor, cât şi în interior.

Lângă Piaţa Universităţii are astăzi loc o manifestare anti-comunistă – la aproape două decenii de la Revoluţie o mai avea rost? Este adevărat, speranţa moare ultima… şi întotdeauna. Totuşi, este bine să reauzi din când în când Imnul golanilor cu ale sale versuri Mai bine golan decât activist, / Mai bine mort decât comunist. De aici iau metroul pe Magistrala 2 până la Piaţa Eroii Revoluţiei; undeva în spatele blocurilor de la metrou se află Geamia musulmană, din câte ştiu eu singura de acest gen din capitală – închisă astăzi; totuşi remarc semiluna din vârful turnului central. Vis-a-vis de gura de metrou stă Cimitirul „Eroii Martiri ai Revoluţiei din Decembrie 1989” – relativ nou, alb, ordonat şi care ar fi fost atât de bine dacă nu ar fi existat. Mormintele unor oameni, în mare parte tineri, stau simple, aliniate, cu o coroniţă de lauri sculptată şi unele având o panglică cu tricolorul. Alb şi trist. Lângă el se află mult mai cunoscutul Cimitir „Şerban Vodă – Bellu” – un amestec eterogen de locuri de veci, de la morminte modeste şi capele somptuoase, unele veritabile opere arhitectonice. Să găsesc morminte celebre acolo ar fi imposibil chiar şi dacă m-aş chinui, pentru că nu găsesc nici un plan la cimitirului cu aşa ceva, iar cea mai mare parte a aleilor sale este un labirint de mocirle, încât ţi se taie orice chef de a întâlni spiritul unor oameni de seamă din istoria şi cultura românilor.

Relativ aproape se află Parcul Carol, dominat de Monumentul Eroului Necunoscut – controversatul mausoleu de sorginte comunistă pe care mulţi au vrut să-l dărâme după ’89, ca şi cum asta ar fi şters anii de tristă amintire – evident, e mult mai uşor să dărâmi un edificiu decât să corectezi milioane de mentalităţi. Sincer, fără a face acum politică, mie asta mi se pare o tâmpenie – e istoria noastră, bună sau rea, trebuie să ne-o asumăm şi s-o expunem; nici nemţii nu s-au apucat să dărâme lagărele, ci le deschid lumii întregi cu toate erorile şi ororile lor, nici ruşii nu s-au apucat sa distrugă Piaţa Roşie, ci fac bani buni din exploatarea turistică a moştenirii comuniste. În plus, monumentul de faţă, pe lângă faptul că are un mesaj pozitiv, nu e nici pe departe atât de oribil ca alte zămisliri „arhitecturale” de pe vremea epocii de oţel şi pâine.

Din Parcul Carol o iau vitejeşte înapoi spre centru, spre Piaţa Unirii, iar de aici cu metroul până în Piaţa Charles de Gaulle, de unde pe jos ajung în Piaţa Arcului de Triumf. Aici, totală şi crâncenă dezamăgire: Arcul de Triumf, vestitul Arc de Triumf, frumosul Arc de Triumf… este plin de schele, în restaurare!!! Evident, trebuie să revin, pentru că la ce văd acum îmi vine să plâng. Se pare ca mi-am ales un moment foarte prost de colindat prin Bucureşti, ţinând cont că aproape jumătate din bisericile vizitate sunt pe schele, iar acum asta! Nu m-ar mai mira dacă şi când mă voi hotărî să ajung la Palatul Parlamentului să fie şi el în renovare… În fine, îmi ling rănile şi pornesc pe Şoseaua Pavel Kiseleff, plină de conace şi vile deosebite, printre care multe ambasade, cotesc stânga pe Strada Ion Mincu, trec pe lângă vestitul restaurant Casa Doina şi aterizez în Piaţa Aviatorilor. Din fericire, Monumentul Eroilor Aerului (pe scurt, Monumentul Aviatorilor) nu e în restaurare, ci-şi întinde mândru, liber şi de nestăvilit aripile către infinit.

Îmi continui drumul pe Bulevardul Aviatorilor, trec pe lângă statuia lui Nicolae Iorga din faţa Institutului de Istorie, iar la Piaţa Victoriei mă sui din nou în metrou. Coborât la Eroilor pentru a vedea Monumentul Eroilor Sanitari, apoi statuia lui George Enescu ce se impune în faţa clădirii elegante a Operei Naţionale din Bucureşti. Aici, după nişte fotografii pe înserat prin Piaţa Operei, pun capăt zilei, întrucât lumina e din ce în ce mai slabă, temperatura scade, vântul începe să muşte, iar trupul mă doare din toate încheieturile. Se poate spune că şi ziua de azi a avut destul de multe rezultate, în ciuda dezamăgirilor cu care ar trebui să mă obişnuiesc – nu de alta, dar mai sunt multe de văzut. Încep să mă întreb dacă mai are sens, dar nu mă dau bătută încă. Wish me luck!

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s