Prin centrul Bucureştilor

Legenda spune că Bucureştii au fost fondaţi de un oier pe nume Bucur. Conform altei variante mai probabile, au fost întemeiaţi de către Mircea cel Bătrân la sfârşit de secol XIV. Totuşi, pe malurile Dâmboviţei şi ale Colentinei este atestată cultura paleolitică şi neolitică, iar anumite dovezi ale unor comunităţi de până în 1800 î.e.n. apar în zonele Dudeşti, Lacul Tei şi Bucureştii-Noi de astăzi. Săpăturile arheologice arată trecerea acestei zone printr-un proces de dezvoltare din epoca bronzului şi până în anul 100 î.e.n., în timpul căruia zonele Herăstrău, Radu Vodă, Lacul Tei, Pantelimon, Dealul Mihai Vodă, Popeşti-Leordeni şi Popeşti-Novaci sunt populate de geto-daci. Primele locuinţe după retragerea aureliană din 273 d. Hr. sunt atestate în secolele III – XIII, până în Evul Mediu.

Aşezarea este atestată documentar la 20 septembrie 1459 într-un act emis de Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti, prin care se întăreşte o moşie unor boieri. Cetatea Dâmboviţei, cum mai apare în primii ani oraşul, avea rol strategic, urmând să supravegheze drumul ce mergea de la Târgşor la Giurgiu, în ultima aşezare aflându-se o garnizoană otomană. În scurt timp, Bucureştii se afirmă, fiind aleşi la 14 octombrie 1465 de către Radu cel Frumos ca reşedinţă domnească. În anii 1558 – 1559, la Curtea Veche este construită Biserica Domnească, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, aceasta rămânând până astăzi cel mai vechi lăcaş de cult din oraş păstrat în forma sa iniţială.

În 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, Bucureştiul devine capitala Ţării Româneşti, moment în care se trece la modernizarea acestuia. Apar primele drumuri pavate cu piatră de râu, se înfiinţează prima instituţie de învăţământ superior, Academia Domnească şi este construit Palatul Mogoşoaiei (de către Constantin Brâncoveanu, la începutul secolului XVIII), edificiu în care astăzi se află Muzeul de Artă Feudală Brâncovenească. Tot la începutul secolului XVIII, ia fiinţă la iniţiativa spătarului Mihai Cantacuzino Spitalul Colţea, care este avariat ulterior într-un incendiu şi un cutremur şi reconstruit la sfârşitul secolului XIX. În scurt timp, Bucureştii se dezvoltă din punct de vedere economic; se remarcă creşterea numărului meşteşugarilor, ce formează mai multe bresle (a croitorilor, cizmarilor, cavafilor, cojocarilor, pânzarilor, şalvaragiilor, zăbunarilor ş.a). Odată cu acestea continuă modernizarea oraşului. Sunt create primele manufacturi, cişmele publice, iar populaţia se măreşte continuu prin aducerea de locuitori din întreaga Muntenie.

Încet-încet apare o serie de instituţii de interes (Teatrul Naţional, Grădina Cişmigiu, Cimitirul Şerban Vodă, Societatea Academică din Bucureşti, Societatea Filarmonică din Bucureşti, Universitatea din Bucureşti, Gara de Nord, Grand Hotel du Boulevard, Ziarul Universul, cafenele, restaurante, Grădina Botanică din Bucureşti, Ateneul Român, Banca Naţională, cinematografe) şi inovaţii în materie de tehnologie şi cultură (iluminatul cu petrol lampant, prima linie de tramvai, iluminatul electric, primele linii telefonice).

În ultimi doi ani ai Primului Război Mondial, oraşul este ocupat de armata germană, capitala oficială fiind mutată temporar la Iaşi; după încetarea războiului, Bucureşti devine capitala României Mari, iar in perioada interbelică îşi câştigă pe drept renumele de Micul Paris. Dar, fiind capitală a unei ţări aliate Axei în Cel de-al doilea Război Mondial, suferă pierderi mari din cauza bombardamentelor Aliaţilor, iar după 23 august 1944, când armele sunt întoarse împotriva Axei, preia şi impactul raidurilor Luftwaffe.

În perioada comunistă şi în special în cea dominată de Nicolae Ceauşescu, o mare parte din zona istorică a Bucureştilor este demolată şi înlocuită de blocurile cenuşii de tristă amintire sau de coloşi precum cei din Centrul Civic, culminând cu Casa Poporului (Palatul Parlamentului), exponate ale grandomaniei dictatorului ce rade complet un întreg cartier istoric. Iar ceea ce nu distrug comuniştii, o fac calamităţile naturale, în special cutremurele. Cel din 1977 pune la pământ multe din clădirile vechi şi a curmă mai mult de 1500 de vieţi; nu se ştie ce impact ar avea un alt cutremur de aceeaşi scară, ţinând cont de faptul că vechile construcţii nu sunt reconsolidate. Cu toate acestea, o parte din cartierele vechi rezistă până în prezent şi palide intenţii post-decembriste încearcă să le redea o parte din faima şi frumuseţea pierdută.

Aşa am ales să prefaţez încercarea mea de a prezenta prin imagini şi cuvinte metropola în care mi-am petrecut anii studenţiei şi despre care cred că este singurul oraş românesc în care aş putea trăi. Pentru că pe unde am fost am disecat oraşele cât am putut în limita timpului, am hotărât că şi Bucureşti merită acelaşi tratament, mai mult chiar, ca recompensă că l-am neglijat până acum. Ţelul? Să-l prezint prin ochii şi obiectivul proprii, cu bune şi cu rele, dar încercând să pun accentul pe bune, pentru că relele le ştim cu toţii; totuşi voi încerca să nu creez o imagine prea boemă şi să păstrez realismul. Aşa că astăzi pornesc acest pelerinaj al obiectivelor turistice bucureştene, începând cu centrul oraşului. O parte dificilă se dovedeşte găsirea unei hărţi turistice (nu rutiere) a Bucureştilor, aşa cum am luat în fiecare oraş european. Cu chiu cu vai găsesc ceva, dar trebuie să-mi numerotez eu obiectivele listate pe dosul hărţii şi apoi să le notez numerele pe hartă ca să ştiu şi încotro mă îndrept.

Aseară a fost teribil de frig şi o ceaţă groasă, sub care Dâmboviţă ce trece prin faţă căminului meu se arăta splendidă şi stranie, aşa că am decis să încep cu câteva fotografii de deasupra ei. În ciuda vremii de azi-noapte, o sâmbătă superbă de început de februarie îmi permis să ating aproape toate zonele de interes din centru, iar alte câteva rămân pentru celelalte zile. Iau metroul pe Magistrala 1 şi cobor în Piaţa Unirii, prima clădire de interes fiind Palatul de Justiţie, un colos neorenascentist construit la finalul secolului XIX. De aici mă preling pe străduţe şi trec pe lângă Biserica Domniţa Bălaşa (într-adevăr, o bijuterie de bisericuţă ortodoxă ctitorită de fiica lui Constantin Brâncoveanu la jumătatea secolului XVIII), Biserica Sfântul Spiridon Vechi (o biserică mică şi pe jumătate subterană, construită tot pe la jumătatea secolului XVIII, aflându-se acum în centrul Pieţei Naţiunilor Unite) şi Biserica Sfinţilor Petru şi Pavel (destul de mare, albă, cu o arhitectură pur tradiţională bizantină, ctitorită de Matei Basarab în prima parte a secolului XVII deasupra unui lăcaş de cult deja existent din secolul XVI şi care adăposteşte mormântului lui Nicolae Grigore Şuţu). Cea din urmă, ca şi altele după cum aveam să aflu, este în renovare; totuşi pot vedea vitraliile superbe.

Undeva în mijlocul blocurilor fără personalitate se înalţă masivă Biserica Mihai Vodă, în acelaşi stil bizantin, dar cu cărămida la vedere, cu puţină lumină înăuntru şi cu pereţii dedicaţi picturilor murale; o pictură anume îmi atrage atenţia, pentru că ea conţine nu o icoană, nu portretul unui ctitor sau faţă bisericească, ci figurile anonime ale trei ostaşi pe front. Ies din nou pe Splaiul Independenţei, traversez Dâmboviţa, şi dau la începutul Căii Plevnei de Sala Izvor a Teatrului „Lucian Sturdza Bulandra”, o frumoasă clădire interbelică ce-şi ţine încă semeţ un turn deasupra apei. Ajung repede în Piaţa Mihail Kogălniceanu, dominată de statuia acestuia, intru apoi în Grădina Cişmigiu pentru a vedea Monumentul Soldatului Francez (aici voi reveni când va exploda primăvara), trec pe rând pe lângă Primăria Generală a Capitalei (o ştim cu toţii, tronează impunătoare pe Bulevardul Regina Elisabeta, tot într-un stil neorenascentist, cu coloane frumos decorate şi cerând o renovare), pe lângă Cercul Militar Naţional (la intersecţia cu Calea Victoriei, şi aici trebuie să revin, are şi ceva muzeu sau galerie), prin faţa Bisericii Doamnei (din păcate ajung la ora închiderii la micuţa biserică ctitorită de Doamna Maria, soţia lui Şerban Cantacuzino, în secolul XVII), pe lângă clădirea impunătoare, barocă şi foarte frumoasă a Casei de Economii şi Consemnaţiuni (C.E.C.) şi pe lângă Biserica Zlătari (construită în secolul XVII, care se numără printre cele mai vechi clădiri istorice din Bucureşti ce au rezistat timpului, mâinilor omului şi secerei şi ciocanului, în special datorită faptului ca a fost trasă pe role între blocuri pentru a face loc construirii Căii Victoriei).

De pe Calea Victoriei intru pe Strada Stavropoleos, pentru a vedea biserica cu acelaşi nume. Mai întâi însă dau de Restaurantul Caru’ cu Bere, fondat la în a doua jumătate a secolului XVIII, care înainte de toate este monument istoric şi arhitectural, ceea ce nici nu este de mirare, ţinând cont de cum arată pe afară şi înăuntru – pentru că, spre surprinderea mea, am voie să intru să fac fotografii. Evident, mă dau pe părţi să nu încurc chelnerii, dar pot să surprind splendidele picturi murale, brâie româneşti şi alte modele rococo, structura modelată în lemn, bolţile, coloanele, dantela şi arcele gotice care se potrivesc de minune cu exteriorul neogotic. Biserica Stavropoleos este tot una mititică, foarte veche şi ea, aflată în renovare, dar observ picturile exterioare precum şi micuţa curte aranjată şi cochetă, cu zidurile de asemenea parţial pictate. În drum spre ceea ce am numi buricul târgului trec pe lângă Teatrul de Comedie, mergând pe nişte schele semi-suspendate datorate unor vechi ruine descoperite pe strada respectivă.

Ajung în sfârşit la Biserica Sfântul Anton (sau Biserica Domnească); deja s-a închis, dar când un nenea care are grijă pe acolo mă văzut cu aparatul într-o mână şi cu harta în cealaltă îmi spune că pot intra pentru câteva minute; nici nu-mi trebuie mai multe, mă strecor printre aspirator şi femeia de serviciu şi trag câteva cadre – e adevărat, mai mult cu schelele de renovare, dar cred că surprind şi câteva picturi. De mai mult am parte pe afară: zidurile cu cărămida la vedere, ca majoritatea mitropoliilor, cu turnul clopotniţei alăturat şi cu zidurile Curţii Domneşti de alături. Evident, intru şi in Palatul Voievodal Curtea Veche – palat e foarte mult spus, pentru că sunt nişte ruine cu tentă de restaurare şi cu chipul lui Ţepeş parcă plângând de ce s-a ales de curtea din spatele său. Totuşi intenţia există, măcar atât să apreciez. Intru în subsolul clădirii unde aflu că este cel mai vechi monument feudal din Bucureşti, fondat la jumătatea secolului XIV ca cetate de cărămidă, cărei un secol mai târziu Vlad Ţepeş îi dă amploare înconjurând-o cu ziduri de piatră; timp de două secole, până în 1660, este reşedinţă a voievozilor Ţării Româneşti în paralel cu cea de la Târgovişte, ca apoi să devină unica reşedinţă. Urc pe ceea ce a mai rămas din terasa superioară, numai pentru a observa în ce paragină se află nu numai zidurile sale vechi de mai bine de şase sute de ani, ci şi ale unor clădiri din jur, nu mai vechi de secolul XIX sau chiar perioada interbelică.

Părăsesc curtea şi trec pe lângă Hanul Manuc, aflat în casă domnească construită la începutul secolului XVIII, dar în care nu pot intra din cauza faptului că este în renovare şi din cauza nesimţirii portarului; nu insist asupra episodului, este din veşnicele cotidiene. O iau cătinel pe Şelari, traversez Lipscanii pe lângă Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, dau de clădirile impunătore ale Bibliotecii Naţionale şi Băncii Naţionale a României (prima barocă şi frumoasă, a doua doar mare şi funcţională), apoi ajung la Biserica Rusă, probabil unul din cele mai frumoase lăcaşuri de cult bucureştene – dacă nu cel mai frumos, cu siguranţă face o notă aparte prin arhitectura sa exact ca bisericile ruseşte, cu cupolele roşii şi în formă de ceapă, cu turnurile subţiri şi înalte şi cu decorurile multicolore; foarte mică, probabil ar avea multe de oferit, impresie pe care mi-o fac numai din superbul candelabru imediat cum intru – din păcate însă, şi ea este în renovare şi nu reuşesc să surprind mai nimic din interior, schelele fiind parcă mai mari decât locul strâmt al bisericuţei.

În sfârşit, după multe ocolişuri pentru a-mi optimiza traseul, ajung în Piaţa Universităţii. Evident, elementul central este Universitatea Bucureşti, cu clădirile sale enorme şi cândva chiar frumoase, păstrând printre coloanele şi ferestrele sale acel farmec al boemului student chiar şi în mijlocul noxelor uneia dintre cele mai aglomerate intersecţii ale capitalei. Vis-a-vis, cu spatele la altă clădire impunătoare, sediul Băncii Comerciale Române, şi cu faţa spre Universitate, privind spre ea (cu mândrie? cu ironie? cu critică? cine ştie…) stau statuile a patru personalităţi de marcă: Spiru Haret, Gheorghe Lazăr, Mihai Viteazul şi Ion Heliade Rădulescu. În alt colţ al pieţei tronează mândru Teatrul Naţional „Ion Luca Caragiale”, iar lângă el, un pic mai mic, Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian”. Puţin mai încolo se înalţă Hotel InterContinental – o clădire care n-ar fi urâtă dacă nu ar fi amplasată lângă atâtea construcţii vechi şi cu un aer arhaic; aşa cum e, mi se pare printre cele mai proaste decizii urbanistice. Păcat.

În faţa Universităţii Bucureşti sunt înşirate ca mărgelele pe o aţă tarabele anticarilor, fie cu cărţi (cei mai mulţi), fie cu viniluri, monede sau alte antichităţi, fie cu bijuterii-manufacturi din piele, pietre, pene şi metal; indiferent însă de „profilul” negoţului stradal, toate tarabele sunt imprimate cu chipurile unor personalităţi din cultura românească şi mondială – sub sloganul Cultura a coborât în stradă, ne privesc de pe tablele înainte anoste chipurile lui Ion Luca Caragiale, al lui Nicolae Labiş, al lui Emil Cioran, al Mariei Tănase, al Fridei Kahlo, al lui Henri Coandă, al Gretei Garbo, al lui Gelu Naum, al lui Constantin Brâncoveanu, al lui Charlie Chaplin, al lui Nichita Stănescu şi ale multor altora. Asta în ceea ce priveşte faţa Universităţii, pentru că în spatele ei se ridică o clădire deosebită, Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu”, impresionată şi splendidă, ca şi domeniul aflat la confluenţa artei cu urbanismul pe care îl adăposteşte. Atât în faţa sa (lângă fântâna de unde au pornit manifestările Revoluţiei / loviturii de stat anticomuniste din 1989), cât şi in centrul intersecţiei din piaţă se află câte un monument închinat celor care au murit în acele zile sângeroase, majoritatea tineri studenţi idealişti. Odihnească-se în pace…

Pe alt colţ al Pieţei Universităţii se află Biserica Colţea şi Spitalul Colţea, avându-l în faţă pe ctitorul său, Mihail Cantacuzino. Nu intru în biserică pentru că fotografiatul este interzis, iar în curtea spitalului accesul nu este permis (de ce, nu-mi dau seama), dar prind câteva cadre din afara gardului şi în plus aflu că aici a luat fiinţă la sfârşitul secolului XIX Societatea de Cruce Roşie din România, la scurt timp după fondarea spitalului. Puţin mai încolo, pe Bulevardul I.C. Brătianu, se află imensă Biserică Sfântul Gheorghe Nou, o impozantă construcţie în stil brâncovenesc, având în faţă statuia lui Constantin Brâncoveanu şi un monument oarecum futurist care marchează Kilometrul Zero. Îmi continui drumul, trec pe lângă Bărăţia marcată de un impunător turn de clopotniţă, apoi pe lângă Biserica Sfântul Ioan cel Nou, fondată în secolul XVIII şi având drept caracteristică deosebită faptul că a fost şi ea trasă pe role pentru a se evita demolarea ei – şi a fost trasă, nu glumă… Prin spatele zonei Pieţei Unirii, pe Bulevardul Sfânta Vineri, se află cea mai importantă piesă a comunităţii evreieşti din Bucureşti, şi anume Templul Coral, construit în a doua jumătate a secolului XIX; relativ aproape, găsesc pe o străduţă desfundată şi vai de mama ei Teatrul Evreiesc de Stat, care în timpul Celui de-al doilea Război Mondial a continuat să adăpostească piese de teatru evreieşti şi, o dată cu ele, rezistenţa comunităţii.

Deja obosită şi cu durere în picioare, iau metroul de la Piaţa Unirii la Piaţa Romană, unde se află statuia cu Lupoaica Romei. De aici, mergând un pic pe bulevardele Dacia şi Dorobanţi, trec pe lângă Casa Oamenilor de Ştiinţă, statuia lui Alexandru Lahovari din piaţa cu acelaşi nume, statuia lui Gheorghe Cantacuzino din Grădina Icoanei, Sala „Toma Caragiu” a Teatrului „Lucian Sturdza Bulandra” şi Biserica Anglicană (într-adevăr, deosebită de toate celelalte, probabil că merită văzută şi în interior); o ţin apoi lung pe Strada Ion Luca Caragiale şi trec pe lângă statuia lu’ Nenea Iancu, având însă ca scop să ajung la Biserica Armenească. Ştiu că o găsesc închisă, dar merită chiar şi aşa, pentru că exteriorul este simplu şi superb – complet alb, dar cu brâie decorative ca o dantelă (tot albă) ce încadrează complet conturul formelor superioare. Biserica actuală este relativ nouă, de la începutul secolului XX, clădită pe locul unde s-au succedat alte trei biserici şi un lăcaş de rugăciune armeneşti, acesta din urmă fiind cel mai vechi, din secolul XVI.

O iau frumuşel per pedes pe Bulevardul Carol I, trec prin Piaţa Rosetti şi pe lângă statuia lui Constantin A. Rosetti, apoi pe lângă clădirea ce adăposteşte astăzi Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale – o superbă construcţie neoclasică pe care cu siguranţă ministerul nu o merită. Nimeresc din nou în Piaţa Universităţii, de unde mă strecor pe străduţe pentru a da de Teatrul Mic, apoi în sus pe Calea Victoriei, pentru Teatrul Odeon şi frumoasele hoteluri Capşa, Capitol şi Continental cu aerul lor de epocă. Ajung în Piaţa Revoluţiei, în care se află statuia lui Iuliu Maniu şi un monument înalt numit Memorialul Renaşterii. Alături se află frumosul Ateneu cu statuia lui Mihai Eminescu în faţă, iar într-o laterală, coborând puţin, Sala Palatului cu concertele şi spectacolele sale. Ultimele două obiective la care mai are sens să ajung acum sunt Teatrul „Ion Creangă” (la care-mi amintesc că mă duceau mama sau mamaia la piese de teatru pentru copii când eram mică), în Piaţa Amzei, şi Teatrul „Constantin I. Nottara” de pe Bulevardul General Gh. Magheru, cred eu unul din teatrele la care merită cel mai mult să mergi, cu excepţia Teatrului Naţional „I.L. Caragiale” (cu siguranţă preferatul meu când este vorba de un teatru mic şi foarte cochet).

Ca prime impresii, revin la faza aia cu frumoasă ţară avem, păcat că-i locuită. Mă uitam ce chestii faine avem în Bucureştii noştri şi nu suntem în stare să le valorizăm. Şi acum nu vorbesc din patriotism, pentru ca faptul că nu suntem în stare să le dăm o faţă şi să le popularizăm nu este doar pierderea noastră, ci pierderea patrimoniului mondial. Sunt chestii superbe de care s-ar putea bucura o grămadă de străini dacă ar reuşi să treacă de grămezile de gunoaie (la alea din centru mă refer acum, nu la alea din spatele căminului meu), de clădirile în paragină care eventual mai şi pică peste trecători, de maşinile parcate cu nesimţire, de ţiganii din spatele clădirilor înşirate pe Bulevardul I.C. Brătianu, de burtoşii ameninţători care schimbă, chipurile, valută pe stradă (nu-mi vine să cred că încă mai există!) şi de multe altele şi să vadă chipul frumos din spatele unui machiaj de târfă. Ceea ce însă mă frapează acum mai mult decât oricând altcândva este lipsa generală de culoare; totul este cenuşiu, trist, fără personalitate şi chiar şi clădirile îngrijite şi de o arhitectură deosebită parcă nu se disting, nu fac o notă mai veselă. Oare or fi numai clădirile sau şi oamenii?

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Prin centrul Bucureştilor

  1. Oana says:

    Ai ratat Biserica Italiana de pe Magheru si Catedrala Sf. Iosif. Viziteaza cand ai timp (ti-ar lua vreo 6 ore) si Muzeul National de Istorie a Romaniei de pe Calea Victoriei. Nu stiu daca ti se va permite sa fotografiezi. De asemenea, daca acest articol va avea o continuare, nu uita de zona de nord, cu Parcul Herastrau, Muzeul Satului, Arcul de Triumf, Soseaua Kiseleff, Soseaua Aviatorilor si Manastirea Casin.

    • mad says:

      Oana, usurel, ca din pacate teleportarea e inca in faza de probe 😉 Stiu ce am ratat, dar dupa o anumita ora bisericile se inchid. Cat despre muzee, asteapta continuarea (candva in noaptea asta), ca si despre alte obiective mentionate de tine.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s