Oberschleiβheim

Se pare că ce i-am povestit Violetei mai acum vreo săptămână despre ce am văzut prin München şi prin împrejurimi a făcut-o să se documenteze un pic şi să se decidă că vrea să vadă cele trei castele de pe domeniul Schleiβheim; Andrei cred că se urneşte mai mult datorită faptului că în apropiere, tot în suburbia numită Oberschleiβheim, se află o secţie a Deutsches Museum dedicată aparatelor de zbor. Cum oamenii nu-s prea matinali, ajungem acolo în jur de ora 13, cam la fix pentru a vedea ce e de văzut până în ora închiderii – 16, respectiv 17, că e program de iarnă.

Din cauza locului unde parchează Andrei maşina, intrăm în parcul domeniului Schleiβheim prin colţul din dos. Despre cum arată castelele şi care este scurta lor istorie am vorbit cu altă ocazie, acum voi încerca să descriu ce văd în timpul vizitei. Observat mai întâi pe afară două anexe situate de-o parte şi de alta a castelaşului Lustheim, închise publicului pe timp de iarnă: Nördlischer Pavilion dedicat grajdurilor (Schöner Stall) şi Südlischer Pavilion ce adăposteşte Renatuskapelle. Cele două sunt construite în secolul al XVII-lea în aşa fel încât să-şi asigure reciproc simetrie. Primul pavilion înseamnă de fapt o sală largă, complet acoperită cu fresce, cu nişte pentru statui în ziduri, care a fost cândva casa celor mai frumoase exemplare cabaline ale electorului Max Emanuel. Al doilea pavilion acoperă capela ridicată în locul vechiului ermitaj Renatus care a trebuit dărâmat pentru a face loc construirii Schloss Lustheim.

După plimbarea pe afară intrăm în Schloss Lustheim, unde, în ciuda arhitecturii în stil baroc italian, atracţia centrală este colecţia nepreţuită de porţelan Meiβen donată de Dr. Ernst Schneider. Castelul ridicat după victoria avută de elector asupra otomanilor la porţile Vienei, celebrează în acelaşi timp şi căsătoria sa cu fiica împăratului austriac. Având ca scop locuinţă de vânătoare şi reşedinţă de vară, castelul este conceput ca punct terminus al imensului parc deja început. În momentul de faţă, cum e încadrat de cele două pavilioane şi înconjurat de canalul principal circular de apă, apare ca şi cum ar trona în mijlocul unei insule. Se consideră că picturile care îi decorează interiorul formează primul ciclu important de fresce baroce din Germania şi sunt dedicate, conform scopului clădirii, zeiţei vânătorii, Diana. Fresca centrală, din sala de bal, îl reprezintă pe Jupiter ridicând-o pe Diana la rangul de zeiţă a vânătorii.

Dar valoarea inestimabilă adăugată celor două nivele ale castelului o reprezintă, repet, colecţia de porţelan constituită din peste 2000 de piese de veselă (inclusiv piese centrale) şi bibelouri, în principal cu animale – cea mai cuprinzătoare şi mai importantă colecţie de acest fel după cea aflată în Dresda. Despre importanţă lor îţi dai seama chiar şi numai când priveşte cele trei bibelouri imense expuse în sala de bal. Restul colecţiei este expusă în micile încăperi ce înconjoară această sală sau care se află sub ea. Dr. Schneider pune cap la cap această colecţie începând cu 1920 şi o donează landului bavarez în 1968, după ce unicul său fiu moare în urma unui accident. Donaţia e condiţionată de expunerea ei în Schloss Lustheim, în care doctorul îşi petrece ultimii ani din viaţă. Colecţia cuprinde piese rare de porţelan din perioada manufacturilor Meiβer: de la primele experimente făcute de Böttger (în jur de 1710) până la piese manufacturate în timpul Războiului de Şapte Ani (1756 – 1763). Colecţia include piese deosebite din celebrul Serviciu al Lebedelor al contelui Brühl, figurine şi piese centrale extrem de elaborate.

De aici traversăm parcul castelelor, în lungul canalului pe care acum se patinează sau se joacă hochei şi curling, pe o distanţă de aproximativ 1 km; ajungem la Neues Schloss Schleiβheim – replica dată de electorul Max Emanuel palatelor din Viena şi Versailles, construindu-l după dimensiunile acestora la sfârşitul secolului al XVII-lea. Monumentalul castel deţine o largă scară interioară, săli magnifice şi patru apartamente. Etajul se concentrează în special pe camerele electorului şi pe sala centrală, plus o parte dintre picturi, iar parterul este dedicat aproape exclusiv picturilor. La unul din capete, pe înălţimea celor două etaje, se află capela castelului.

Demnă de menţionat este Galeria Mare, una dintre sălile centrale, care prin capetele lungimii sale de 160 m leagă apartamentul electorului şi al soţiei sale, două superbe ansambluri de dormitoare, cabinete şi anticamere. Pe lângă tablourile expuse pe pereţii galeriei, care fac parte din Colecţia de Stat Bavareză de Picturi (datorită capodoperelor din era barocă, printre care pânze semnate de Rubens şi Van Dyke), două alte elemente marchează definitiv această sală: măsuţele sprijinite de perete şi superbele candelabre.

Măsuţele sunt capodopere ale artei baroce bavareze, în special a curţii din München, iar ele denotă talentul artiştilor în nota cea mai sofisticată. Acest tip de mese este specific familiei regale Wittelsbach şi se regăsesc în Residenz München sau Schloss Nymphenburg, de obicei în combinaţie cu lambriu gravat sau oglinzi cu rame luxoase. Figurile decorative ale picioarelor – războinici şi orientali în costume reprezentative – sunt în ton cu scopul construirii castelului: glorificarea renumelui în bătălii al electorului. Mesele se remarcă şi datorită tăbliilor originale şi neobişnuit de groase, întrucât fiecare constă într-o singură bucată de marmură extrasă din carierele de la Tegernsee. Astfel de tăblii pentru mese, ce cântăresc până la trei sute de kilograme şi necesită o mânuire foarte atentă, sunt extrem de rare în ziua de azi.

Cele cinci magnifice candelabre din sticlă de Bohemia, specifice erei rococo, reprezintă luxul suprem în secolul al XVIII-lea şi, alături de oglinzi şi tapiserii, sunt cele mai costisitoare obiecte din mobilierul unei curţi. Până la jumătatea veacului, ele erau rezervate exclusiv sălilor destinate unor scopuri reprezentative şi festive şi erau aprinse numai cu ocazii dintre cele mai speciale. Pandantivele tăiate în sticlă reflecta lumina lumânărilor, ce era amplificată iar şi iar de oglinzile de pe pereţi. Cele cinci piese de aici sunt achiziţionate de la Viena şi stilul lor poartă numele de Maria-Theresa, fiind caracterizat de forma de coş, tulpina centrală în formă de balustradă compusă din forme din sticlă şi numeroasele pandantive din sticlă. La momentul respectiv, astfel de candelabre au aceeaşi valoare ca cele din cristal de rocă produse la Milano.

Vizităm apoi Altes Schloss Schleiβheim, unde din păcate nu rămân la fel de impresionată. Motivul? Accentul nu este pus deloc pe castelul în sine, despre care sunt convinsă ca a avut ce arăta la vremea lui, ci pe muzeul pe care-l găzduieşte. În câteva încăperi sunt expuse costume populare specifice Prusiei de Est şi de Vest, bijuterii, bucăţi din chihlimbar şi alte mici obiecte specifice locului din epocile trecute, dar tema principalei colecţii este reprezentarea în diverse moduri, culturi şi epoci a naşterii lui Hristos, precum şi a diverselor obiceiuri pascale. Despre unele vitrine se poate spune că arată ceva deosebit, ori prin vechime, ori prin valoare, ori, pur şi simplu, prin originalitate (de exemplu, ceea ce îmi place în mod deosebit: colecţia de ouă pictate), dar majoritatea din cele peste şase mii de obiecte sunt, ca să o citez pe Vio, „pierdere de vreme”. Un lucru demn de menţionat ar fi răspândirea geografică a locurilor de origine a exponatelor: cele mai multe din Germania şi Italia, dar sunt reprezentate şi diverse zone din Africa şi America de Sud. Din fericire nu petrecem prea mult timp aici şi mai găsim deschis la ultimul obiectiv.

Secţia Deutsches Museum despre care vorbeam este de fapt Flugwerft – hangarul aflat pe locul fostului aerodrom – aerodrom destul de important în al Doilea Război Mondial, motiv din care este şi distrus. Aşa cum mi-am învăţat lecţia o dată cu vizita la muzeul central, ştiu că trebuie să mă aştept la ceva deosebit. Într-adevăr, este extraordinar – mă face să am impresia că imensa sală dedicată aparatelor de zbor din muzeul principal e, de fapt, de-a dreptul micuţă.

În prima cameră sunt doar câteva avioane, planoare şi machete, plus o colecţie de picturi moderne legate de aviaţie şi spaţiu: unele concrete, altele abstracte, de genul reprezentării cosmosului. Se intră apoi în camere ce conţin schelete de lemn ale primelor aparate de zbor, o nacelă de balon, unul din primele modele de motociclete şi vitrine în care se află ori machete, ori piese de avion, ori jurnale de bord. O machetă mai deosebită este o reprezentare a aerodromului şi alt punct de interes e o cameră „informatizată” sub forma unui post de control, cu computer, maşinării şi un ecran de monitorizare a turbulenţelor în atmosferă.

Se iese din prima clădire printr-un gang din sticlă şi metal, pentru a se urca în ceea ce a fost efectiv hangarul de la Oberschleiβheim. În prima încăpere se poate vedea, de sus, cum se restaurează un avion, ce muncă este depusă şi câte sunt necesare pentru reuşită. A doua cameră este însă atracţia centrală: multe, multe avioane (de agrement, de pasageri, de vânătoare – cele din urmă, superbe), planoare, paraşute, parapante, elicoptere (de toate formele şi mărimile, unul de-a dreptul enorm), banchete specifice, costume, elice, picioare cu roţi, motoare întregi şi multe alte piese, precum şi nelipsitele machete – şi toate pot fi văzute de sus, contemplativ, sau de jos, printr-o plimbare „implicată” printre ele. Absolut fantastic. Şi ca să fie totul complet, într-unul din avioane te poţi sui, arunci o privire în carlingă şi apoi îi traversezi corpul până la coadă. În plus, dacă nu te rătăceşti printre atâtea aparate şi ajungi la unul din pereţi, vei vedea cele trei rachete utilizate pentru proiectul Europe, lansatorul în trei etape de satelit pe orbită, susţinut între 1964 şi 1971; prima dintre ele, cea mai lungă şi de origine britanică, este cunoscută sub numele de Blue Streak.

După Oberschleiβheim, unde terminăm cu toate cam pe la ora 17 (adică la ora de închidere a oricărui obiectiv), Vio şi Andrei trebuie să treacă pe la nişte prieteni care stau în apropiere, în Garching, la care erau în vizită şi alţi invitaţi. Mi-ar plăcea să-mi fi spus asta de la început, mai ales faptul că urmează să fiu înconjurată de patru copii cu vârste între 2 şi 5 ani, măcar îmi luam notebook-ul cu mine şi muzică cu mulţi decibeli – şi când zic mulţi, mă refer la foarte mulţi. Îmi amintesc cu ocazia asta de ce nu-mi plac copiii – mai ales aia răzgâiaţi. În fine, supravieţuiesc…

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s