Helloween, Gamma Ray & Axxis (Hellish Rock Tour, Kaufbeuren)

Din München Hauptbahnhof iau un personal destul de aglomerat şi întârziat cu destinaţia finală Lindau, staţia în care trebuie să cobor fiind Kaufbeuren. După cam o oră de mers şi după ce e cât pe ce să cobor eronat în Kaufenring din cauza asemănării de nume şi pentru că, având întârziere, trenul ajunge acolo când ar fi ajuns în mod normal în Kaufbeuren (bine că am prezenţa de spirit să întreb), iată-mă în micul orăşel ales de Helloween pentru unul dintre concertele din Hellish Rock Tour. Sincer nu ştiu pe ce principii, pentru că termenul de „orăşel” este prea mult, ţinând cont că după ora 17 nu mai circulă nici un autobuz. În orice zi, nu numai în weekend. Un tip pe care-l întrebasem cum ajung la All-Kart-Halle se oferă să mă ducă cu maşina, dar refuz politicos; este el cu nevasta şi copilul, dar eu, cu mentalitatea şi obişnuinţa mea românească, nu am încredere.

Aşa că de la gară, cu harta scoasă de la google.maps în faţă, pornesc să caut sala. În momentul în care am constat că nu mai sunt case care să tulbure noaptea superbă şi că în jurul meu sunt mici dealuri şi mai ales câmp, început să mă întreb dacă nu am luat-o aiurea. Dar harta spunea că nu. În fine, după vreo 45 de minute (ar fi mai puţin dacă nu m-aş chinui de mai multe ori să descifrez ce e pe harta la lumina lunii – puternică, e drept, dar nu destul) de mers pe zăpadă îngheţată prin câmpia mirosind frumos a fân mucegăit, tufişuri aromate şi îngrăşăminte, după ce ies şi reintru în localitate, ajung la All-Kart-Halle. Aşa cum îi spune numele, destinaţia ei obişnuită este cea de carting, însă e ideală pentru concerte ceva mai mari decât cele de club. Are garderobă, aerisiri enorme care coboară din tavan (nu simt miros de fum, deşi se fumează la greu), toalete ca lumea şi un mic bistro cu băutură şi mâncare. Îmi iau fără probleme acreditarea de presă/foto şi îmi las toate cele la garderobă în schimbul a 1 €; în plus, datorită faptul că tipele de acolo sunt nişte drăguţe, îmi încărcat vreun sfert de oră (vital) acumulatorul.

Mă miră faptul că nu văd deloc forţe de ordine, de nici un fel. Bine, sunt cei din organizare care îţi vând sau controlează biletul, dau acreditările şi mişună pe lângă scenă, dar absolut nici un security guy. Evident, nu e nevoie. Nu mă verifică nimeni nici pe corp, nici în rucsac, deşi am o sticlă de apă la vedere într-una din lateralele acestuia. Şi acolo rămâne şi după ce îl las la garderobă. Adevărul e că nici nu are sens să vii cu băutură când berea pe care o vând în mai multe locuri pe marginea sălii eeste ieftină, băuturile alcoolice sunt ca în orice bar, iar la bistro găseşti mâncare ca lumea. Acestea fiind spuse, nu mă miră deloc că fix la ora stabilită, adică 20:00, luminile se sting şi forţele încep să se desfăşoare.

Pe scenă apar cei de la Axxis, cu Bernhard Weiß în forţă şi Ana Mladinovici (Magica) alături, şi încep antrenant cu Destiny of Doombun promo pentru recent lansatul album, plus că piesa este foarte dinamică. Continuat cu Tales of Glory Island, în timp ce în photo-pit eu sunt din ce în ce mai încântată de noua mea jucărie. După a treia piesă, pe care spre ruşinea mea nu am recunoscut-o, ies din photo-pit, ocazie cu care constat cât de bun este sunetul oriunde în sală; voi reveni asupra acestui aspect. Urmează Take My Hand, una din cele mai catchy piese de pe Padise in Flames, şi Blood Angel. Rămânând la capitolul îngeri, continuă cu Angel of Death, apoi se îndreaptă spre trecutul lor muzical cu Living in a World, Little Look Back şi încheie cu Kingdom of the Night. Trebuie să spun că îmi place foarte mult concertul lor, show care îmi stârnise cel mai mult curiozitatea ţinând cont de faptul că pe Helloween şi Gamma Ray i-am mai văzut. Deşi publicul nu este extraordinar de entuziast, îmi e clar că nemţii se simt foarte bine pe scenă, iar experienţa îşi spune cuvântul. Mi-ar fi plăcut să aud Stay by Me şi Dance with the Dead, dar acesta e timpul. O bună parte din felicitările mele se îndreaptă către Ana, care a apărut integrată în spiritul de scenă Axxis, asta pe lângă faptul că s-a achitat foarte bine de partea vocală feminină. Nu vreau să par răutăcioasă, dar mi-a plăcut mult mai mult decât în cele câteva concerte Magicape care le-am văzut eu. Jos pălăria, foarte bun şi energic show!

După un sfert de oră (fix) de făcut schimbările de rigoare, seara continuă cu Gamma Ray, trupă care apare pe afişul Hellish Rock Tour 2007/2008 drept „very special guest”. Deschid cu Heaven Can Wait, urmând apoi New World Order şi Fight, piesă la care publicul ce mi s-a părut până acum cam amorţit începe să se dezmeticească. Pe rând se scurg Land of the Free, Valley of the Kings, The Real World şi Into the Storm, care mie personal îmi place cel mai mult din tot concertul. La mijlocul piesei Heavy Metal Universe, trupa dă cuvântul publicului, fiind unul dintre puţinele momente în care Kai Hansen & Co. se arată comunicativi. Ride the Sky ar fi ultima piesă, dar trupa se întoarce la un bis cu Send Me a Sign. Ce altceva pot spune despre Gamma Ray… Pe lângă faptul că sunt profi pe scenă şi că ştiu să-şi aleagă piesele pentru ca show-ul lor să aibă de toate, nu m-au dat pe spate, iar concertul lor anterior mi-a plăcut mult mai mult.

În pauza dintre trupe s-a anunţat sesiune de autografe acordată de cei de la Axxis lângă standul cu merchandise-uri, aşa că mă îndrept din timp către colţul respectiv. Nu atât pentru că doream cu disperare autografele lor, ci mai mult ca s-o întreb pe Ana cum i se pare experienţa turneului alături de nemţi. Mai întâi însă îl văd pe Bogdan „Bat” Costea de la Magica, care o însoţeşte pe Ana în turneu – îi e teama că o fură nemţii de tot ca solistă, glumesc eu. Pe lângă vederile-fluturaşi care sunt peste tot cu Helloween şi Axxis, cei doi au adus şi unele cu Magica, pentru cei pe care solista îi face curioşi despre cum sună trupa ei. Schimb apoi câteva vorbe cu Ana, pe care o surprinde să audă pe cineva adresându-i-se în româneşte, o întrebat-o cum i se pare şi îmi răspunde că îi place faptul că sunetul este foarte bun şi că se respectă ceas orele de concert. Adică altfel decât la noi. În plus, şi ea şi Bogdan spun că se simt foarte bine în turneu cu cele trei trupe şi că au trecut prin tot felul de faze interesante. Reuşesc să fac o poză cu Andrè Hilgers (Axxis / Rage / Silent Force), apoi fug spre scenă.

Aici mutări de trupe, apariţia unui decor un pic ciudat şi cu un monstru cu joben care rânjeşte sinistru, perfect în acord cu numele noului album, Gambling with the Devil şi apoi… it’s Halloween; cu ce altă piesă îşi pot începe mai bine concertul bostăneii decât cu una de prezentare? Cei de la Helloween îi dau drumul energic la show, cu un Andi Deris care, orice ar zice unii şi alţii, este un front-man excelent; în plus, publicul s-a încălzit bine şi a devenit receptiv, fiind asigurate toate condiţiile pentru un concert reuşit. Şi chiar aşa şi este. Soul Survivor antrenează şi mai mult spiritele, iar prima piesă de promovare a noului album este Paint a New World. Urmează noul hit, As Long as I Fall, care sună super live, dar şi mai mult impresionează următoarea, A Tale That Wasn’t Right, când văd mai multe cupluri, cu ceva ani la putător, cum se ţin de mână sau în braţe, amintind-şi de vremea când piesa a făcut furori în rândurile rebelilor cu corzi sensibile. Rolul principal îi este acordat apoi lui Dani Löble pentru un solo extins de tobe, întretăiat de vocea distorsionată şi diavolească a lui Deris, fragment urmat de cover-ul după Smoke on the Water (Deep Purple, asta dacă mai e cazul să menţionez), al cărui final este marcat de tusea diavolului întruchipat de Deris, ca şi cum s-ar sufoca de la fumul piesei.

Bostăneii continuă cu King for a Thousand Years (cu momentele ei mai lente sau mai intense), Eagle Fly Free (care mereu dă bine în concert), The Bells of Seven Hells (altă piesă nouă şi catchy), If I could Fly (la care publicul este deja în extaz) şi Dr. Stein (momentul vesel nu poate lipsi, nu?). Trupa îşi ia la revedere de la public, dar este chemată bineînţeles pentru bis. Cei cinci se întorc, Deris cu frac purpuriu şi joben, şi urmează un medley format din fragmente ale unor piese cunoscute, pe care mulţi ar dori să le audă, dar nu este timp pentru ele în variantă completă: I Can, Where the Rain Grows, The Perfect Gentleman (la care Deris transmite publicului: „You are perfect”), Power şi Keeper of the Seven Keys, după care ies de pe scenă. Nu au de ales şi se întorc pentru un al doilea bis, evident preconizat, dar rezervat doar dacă publicul îl cere – şi îl cere intens. Nu revin însă singuri, ci cu Kai Hansen, Dirk Schlächter şi Henjo Richter de la Gamma Ray, pentru a cânta pe final Future World şi I Want Out – nici nu mi-aş putea închipui prea curând un concert Helloween fără acestea două. Sunt multe piese pe care aş fi vrut să le aud, începând cu Windmill, continuând cu Before the War sau Mr. Torture şi încheind cu nou lansatele Kill It, Falling to Pieces şi I.M.E. – poate altă dată… Are sens să spun că bostăneii îşi ştiu bine instrumentele sau acel „know how” al concertelor? Un plus trebuie să i-l acord lui Sascha Gerstner, care a arătat că cei de la Helloween l-au cooptat în 2003 nu (doar) pentru a-şi creşte rata la puştoaice. Un concert extraordinar, care are toate ingredientele şi care merită din plin costul de 31 € al biletului.

Concertul se termină efectiv puţin înainte de ora 1 dimineaţa, după care lumea începe să se îndrepte fără prea multă grabă spre ieşire, spre garderobă sau spre bar, mulţi fiinf cei care mai rămân acolo la un pahar de vorbă şi la un cârnat cu pâine. Acum să menţionez şi alte aspecte, pe lângă prestaţia propriu-zisă a trupelor. După cum am zis mai devreme, sunetul a fost extraordinar, din spate de tot, prin mijloc şi până în laterala gardului din faţa scenei; când se deschidea uşa, chiar şi în budă se auzea foarte bine. Sala are nu ştiu câte coloane din care două pe mijloc, are arcade, balcoane şi mai multe forme ale acoperişului; cu toate astea sunetul a fost foarte, foarte bun – s-au auzit cristal chitarele, fiecare notă de bas şi fiecare inflexiune de voce. Din fericire, nu a fost infernal de tare nici lângă scenă. Nu mă pot pronunţa dacă volumul a diferit la Helloween faţă de cele două trupe de deschidere, calitatea lui însă sigur nu. Are sens sa scriu învechita frază „deci se poate”? Da, se poate, dar cere bani, cunoştinţe şi (bună-)voinţă.

Pe lângă cei cu berea şi alte „alimente” şi cei cu standul de merchandise, au fost destul de mulţi care împărţeau fluturaşi şi alte materiale promoţionale cu trupe şi concerte prin Germania. Aşa am acum cartonaşe de pus paharele cu U.D.O. şi Doro. Aerul a fost respirabil tot timpul, iar temperatura cât să te simţi bine în tricou, sala nu prea mare de carting fiind plină, dar nu la refuz. Cred că au fost cam 700 de oameni, dar nu stau prea bine cu astfel de aprecieri. Că veni vorba de public, câteva minusuri pentru entuziasm în prima jumătate, dar tot respectul în privinţa comportamentului. Deşi era lume de toate vârstele, forma ochilor, lungimea pletelor şi opţiune (mai mult sau mai puţin fericită) a vestimentaţiei şi mulţi luaseră ceva la bord, nu am văzut altceva decât voie bună şi simţit bine fără a împiedica şi pe altul să se simtă bine. Încep să mă obişnuiesc aşa şi nu e bine, căci presimt un duş foarte rece în România.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s