Utrecht

În mod normal, astăzi m-aş duce la vot pentru referendum şi, poate, pentru europarlamentare, dar ţinând cont că singurul oraş din Olanda unde se votează este Haga, care nu-i nici aproape şi nici nu se ajunge ieftin cu trenul, decid să zic pas de data asta. În schimb, la sugestia lui Bogdan, mergem împreună în Utrecht, capitala provinciei cu acelaşi nume, al patrulea oraş ca mărime din Olanda; acesta deţine cea mai mare universitate din Ţările de Jos, precum şi cel mai important nod feroviar.

Oraşul îşi are originile într-o aşezare fortificată romană, construită la jumătatea secolului I e.n. pe linia de apărare împotriva triburilor germanice, de-a lungul albiei mult mai nordice pe acea vreme a Rinului. Iniţial, aşezarea se numeşte simplu, Traiectum, cee ce denotă aşezarea sa pe Râul Rin într-o zonă mai puţin adâncă; ulterior se adăugă prefixul Ultra (pe latura de departe) care să o diferenţieze de alte aşezări asemănătoare, astfel că în timp denumirea se transformă în Utrecht. În secolul următor, pereţii din lemn sunt înlocuiţi cu ziduri de piatră, ale căror vestigii se pot găsi şi astăzi sub clădirile din jurul Pieţei Domului, şi care adăposteau la acel moment în jur de cinci sute de soldaţi romani. Cum triburile germanice invadează tot mai des teritoriul roman, în a doua jumătate a secolului al III-lea soldaţii se retrag din Utrecht, iar perioada dintre anii 270 şi 500 este învăluită în beznă. Despre Utrecht se pomeneşte din nou în secolul al VI-lea, când intră în sfera de influenţă a francilor.

În perioada medievală, Utrecht a devine cel mai important oraş din nordul Ţărilor de Jos, în special datorită numărului mare de episcopi care aleg ca reşedinţă fortificatul oraş roman. Odată cu începutul secolului al VIII-lea, Utrecht apare ca una dintre cele mai influente aşezări ale bisericii romano-catolice din Ţările de Jos, ceea ce duce la creşterea şi înflorirea sa, iar zidurile groase o protejează împotriva atacurilor vikinge. Când Rinul îşi mută cursul mai la sud, oraşul a rămâne cu canalele sale oarecum unice faţă de restul oraşelor din Olanda: în loc ca nivelul apei să fie aproape de mal, deasupra pivniţelor, aici pivniţele pot fi accesate din exterior, de pe o platformă amplasată deasupra apei.

La începutul secolului al XVI-lea, puterea asupra zonei, incluzând oraşul Utrecht, trece de la episcopi la împăratul Imperiului Romano-German, Carol al V-lea. Acesta încearcă, prin construirea unui castel fortificat în jurul garnizoanei ce avea să asigure ordinea în oraş, să-şi impună dominaţia asupra locuitorilor care au dobândit o oarecare independenţă faţă de episcopi. Castelul rezistă mai puţin de jumătate de veac, fiind dărâmat în urma unei revolte. Înspre sfârşitul secolului, şapte provincii din Ţările de Jos semnează Uniunea de la Utrecht, prin care îşi unesc forţele împotriva dominaţiei spaniole; acest act este considerat începutul Republicii Olandeze. Puţin mai târziu, noul stat predominant protestant îşi suspendă episcopii, inclusiv pe cel din Utrechtul constituit ce centru arhiepiscopal. Abia trei sute de ani mai târziu, guvernul va permite Romei să-l reinstaleze. Cam tot de atunci, Utrecht devine centrul vechilor biserici catolice neromanice din lume.

Secolul al XVII-lea găseşte Utrechtul ca oraş mare şi fortificat pe linia apelor olandeze, aceasta fiind cea care îi limitează drastic expansiunea. Abia în secolul la XIX-lea, vechea fortăreaţă este întru-totul depăşită şi este construită Nieuwe Hollandese Waterlinie, chiar la est de Utrecht. Fortificaţiile sunt demolate, dar întăriturile împotriva apei rămân intacte şi formează şi astăzi un parc în stil englezesc. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea se deschide calea ferată ce uneşte Utrecht de Amsterdam, iar din acel moment Utrecht se transformă treptat principalul nod al reţelei feroviare olandeze. Revoluţia industrială e ultimul pas prin care oraşul părăseşte stadiul medieval. Primul Război Mondial înseamnă o Olandă neutră, dar în al Doilea Război Mondial, odată cu întreaga ţară, Utrecht este invadat de trupele germane; eliberarea are loc la 5 mai 1945 datorită soldaţilor canadieni, iar în anii următori oraşul se extinde considerabil, cu tot mai multe cartiere noi.

Pentru a ajunge în Utrecht, trebuie să schimbăm trenul în Weesp, întrucât se pare că duminica asta nu exista tren direct din cauza, probabil, a lucrărilor de pe şină. Din acelaşi motiv, al doilea tren merge numai până în Bussum (unde ne ia ceva timp să ne prindem că am rămas singuri în tren – la difuzoare s-a spus ceva, dar noi cum nu înţelegem…); de aici ne preia un autobuz al căilor ferate până în Hilversum, de unde alt tren ne duce la destinaţia finală. Astfel ajungem în jur de ora 11 a.m. în gara din Utrecht, de unde dăm direct într-un imens centru comercial, unele magazine fiind deschise chiar în zi de duminică. După ce reuşim să găsim o ieşire, intrăm într-un labirint de mici străzi şi canale şi încercăm să găsim primul obiectiv fără hartă. Din fericire acesta este suficient de înalt pentru a-l vedea cam de oriunde – turnul Catedralei Sint Martin. Până la el, trecem pe lângă un muzeu naţional şi peste un curs de apă, ocazie cu care observăm ceea ce am scris mai sus: acces la subsoluri de deasupra nivelului apei.

Ajungem apoi la turnul catedralei. De fapt, e impropriu spus „turnul catedralei”, ci mai degrabă „fostul turn al catedralei”, pentru că nu mai este unit de ea din 1674, când naosul, în lipsa arcelor de susţinere, s-a prăbuşit sub forţa unei tornade şi nu a fost reconstruit niciodată. Astfel, între turn şi catedrală rămâne un spaţiu destul de mare pentru o stradă principală şi o piaţetă, ceea ce ne poate da o idee despre cât de imensă era construcţia gotică. În plus, chiar în dreapta turnului se află o mică grădină, iar în mijlocul ei tronează o machetă a catedralei înainte de colaps. Turnul este un monument superb ce îmbină toate elementele gotice în ceva care pare fragil, dar este atât de solid. Catedrala, ale cărei baze sunt puse la jumătatea secolului al XIII-lea după ce o mai veche catedrală romanică a fost mistuită de flăcări, e o imensitate gotică străjuită la intrare de statuia unei femei cu o torţă în mână. Nu pot spune că interiorul mă impresionează, destul de modest şi lipsit de dantelăria de afară sau de picturile pe care le-am văzut în alte biserici în Germania şi Italia; în schimb, foarte frumoasă este mica sa grădină, străjuită de ziduri crenelate, de coloane şi arce ascuţite şi plină de verdeaţă chiar şi pe această vreme. Lângă catedrală, în ceea ce bănuiesc eu că a fost reşedinţa arhiepiscopală (altă clădire impunătoare, cu ziduri solide, având în plus şi ornamente opulente), acum rezidă biblioteca universităţii şi cel puţin una din secţiile sale.

De la catedrală pornim din nou pe micile străzi, unele aproape ulicioare, după un traseu specific turiştilor. Ajungem astfel la Sint Janskerk, construită cândva la începutul mileniului al doilea şi care, începând cu sfârşitul secolului al XVI-lea, găzduieşte mai întâi biblioteca oraşului, apoi biblioteca Academiei. Ca semne distinctive ar fi zidurile înalte şi groase, aproape ca o fortăreaţă, în stilul destul de simplu romanic. La intrarea sa se află o statuie a Annei Frank, iar în spate dăm de o fântână puţin mai ciudată: un omuleţ face baie, iar apa conţine un spumant care umple restul fântânii. O luăm din loc şi încercăm să ne ghidăm după o hartă de pe stradă; nu ne iese din prima, dar reuşim totuşi să ajungem la Sint Pietrskerk, altă biserică romanică, ceva mai mică, dar la fel de impunătoare prin zidurile sale masive. Îmi place însă mai mult traseul pe care îl urmăm ca să ajungem la ea, o înşiruire de străduţe pavate şi de canale cu iz rustic, toate străjuite de clădiri frumoase, majoritatea în stil tradiţional, şi de poduri arcuite din cărămidă ruginie – într-adevăr, foarte frumos, chiar un pic romantic.

O luăm apoi pe strada principală din faţa catedralei, trecem pe lângă Sint Catharinakerk, construită la sfârşitul secolului al XV-lea într-o îmbinare de elemente romanice (ziduri solide şi fără decoraţiuni, în stilul unei cetăţi de apărare) şi gotice (arcele şi rozetele ferestrelor, câteva ornamente specifice la intrare); şi această biserică are o mică grădină lipită de ea, dar mult mai austeră şi mai rece decât cea a catedralei. Strada se termină perpendicular pe Buurkerk, fostă biserică transformată acum în muzeu – pot să înţeleg şi de ce: este o construcţie enormă, trainică, pătrată, cam ca zidurile unei mănăstiri. Chiar lângă ea se află Sint Nicolaaskerk, un gotic conturat în special de turnurile şi arcele ferestrelor. Mă prins eu că goticul olandez e puţin altfel decât cel bavarez sau italian, în sensul că este mult adaptat la construcţiile lor tradiţionale: cărămidă roşie sau ruginie la vedere, ziduri zdravene cărora le lipseşte în general fragilitatea şi zvelteţea specifice goticului pur-sânge şi economia în decor. Totuşi el păstrează anumite elemente de broderie gotică, în special la ferestre, cărora li se adaugă rozetele caracteristice stilului; păstrează şi turnul frontal obligatoriu (sau turnurile) şi încearcă, prin înălţime, să se desprindă de stilul romanic mult mai pătrăţos.

Plimbarea urmează apa sau o ia prin câteva cartiere rezidenţiale, ocazie cu care observ casele de bun-simţ şi frumos integrate într-un tot unitar; apoi dăm într-o zonă ceva mai modernă, al cărei vârf îl reprezintă clădirea numită De Inktpot – fostul sediu NS (caile ferate olandeze) şi cea mai mare clădire din cărămizi din Olanda. Ceea ce-i dă un plus de unic şi de bizar este OZN-ul care tronează pe acoperişul său, reminiscenţă a unui program al artelor din anul 2000. În acest moment, ultimul obiectiv de pe lista mea a rămas Sint Jacobskerk, la care ajungem după ce traversăm cam tot centrul istoric. Biserica, tributară tot stilului gotic descris mai sus, poate un pic mai zveltă şi cu un turn mai bogat în decor, datează din  secolul al XVII-lea; partea din spate formează cu casele de alături un coridor foarte îngust, iar intrarea este „păzită” de două mâini împreunate.

De aici facem un detur la KFC-ul reperat de ceva timp de Bogdan (încep să cred că are un fel de radar pentru aşa ceva), ceea ce mai târziu se dovedeşte o idee proastă, deoarece amândoi ne simţim aiurea. De la KFC plecăm la gară, urmăm acelaşi traseu cu trei trenuri şi un autobuz (traseu care cu alte ocazii se face cu un tren direct şi în mai puţin de jumătate din timp), pentru a reveni în Almere.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s