Amsterdam

Termenul de Amsterdam provine din alăturarea cuvintelor dam (în neerlandeză însemnând baraj) şi cuvântul Amstel (numele râului ce străbate oraşul, de altfel singurul curs natural de apă din metropola olandeză). Fondat ca mic sat de pescari la sfârşitul secolul al XII-lea, Amsterdam devine cel mai mare oraş al din Ţările de Jos, numit şi „Veneţia Nordului” datorită reţelei sale de canale. Prima atestare documentară a denumirii o reprezintă un document emis la 27 octombrie 1275 de contele Floris al V-lea de Holland şi Zeeland. Data exactă la care Amsterdam primeşte drepturile de oraş este incertă, dar cel mai probabil episcopul de Utrecht Guy (sau Gwijde) van Avesnes îi conferă aceste drepturi în 1306.

Începând cu secolul al XIV-lea, Amsterdam înfloreşte mai ales datorită comerţului pe care îl practic cu oraşele din Liga Hanseatică. În 1345 se produce un miracol euharistic lângă Kalverstraat, iar Amsterdam devine oraş de pelerinaj până la convertirea populaţiei la protestantism. Secolul al XVI-lea este marcat de revolta olandezilor împotriva lui Filip al II-lea al Spaniei din cauza impunerii de noi taxe şi a persecuţiei religioase a Inchiziţiei spaniole; revolta degenerează în Războiul de Opt Ani, care duce la obţinerea independenţei Olandei. Consecinţele se regăsesc într-o destul tolerantă din punct de vedere religios, astfel că aici îşi caută refugiu evrei din Spania şi Portugalia sau hughenoţii francezi. Influenţa tipăritorilor flamanzi şi toleranţa intelectuală fac din Amsterdam locul de naşterea al presei libere europene.

Secolul al XVII-lea este considerat Era de aur a Amsterdamului. La începutul acesteia Amsterdam se numără printre cele mai bogate oraşe din lume – centru portuar, comercial, financiar şi al diamantelor. Din portul oraşului pleacă vase comerciale spre Marea Baltică, America de Nord, Africa, Indonezia, India, Sri Lanka sau Brazilia şi se formează astfel bazele reţelei mondiale de comerţ. Negustorii din Amsterdam au cele mai multe acţiuni în Compania Indiilor de Est şi în Companie Indiei de Vest Olandeze.

Secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea coincid cu declinul prosperităţii. Războaiele cu Anglia şi Franţa îşi pun amprenta asupra economiei oraşului. În timpul războaielor napoleoniene averea urbei atinge punctul minim, însă, odată cu formarea Regatului Ţărilor de Jos în 1815, lucrurile încep uşor să se amelioreze. Sfârşitul secolului al XIX-lea este numit A doua eră de aur a oraşului Amsterdam. Se construiesc muzee noi, o staţie de tren şi Concertgebouw, sală de concerte considerată între primele trei ale lumii. În această perioadă, revoluţia industrială ajunge şi în Amsterdam. Se construieşte Canalul Amsterdam-Rin, pentru a oferi oraşului legătură directă cu Râul Rin, şi canalul care oferă portului o legătură mai scurtă cu Marea Nordului. Cele două canale îmbunătăţesc considerabil comunicaţiile oraşului cu restul continentului.

Amsterdam a avut mereu o populaţie mixtă. În trecut, în capitala Olandei se stabilesc numeroşi francezi protestanţi, flamanzi şi evrei. Oraşul se bucură timpuriu de libertatea cultelor religioase, iar atitudinea tolerantă a locuitorilor oraşului e căutată de mulţi imigranţi. La creşterea demografică a Amsterdamului contribuie şi contingente de imigranţi frizoni, germani şi scandinavi. După 1960, în Ţările de Jos intră o serie de muncitori turci şi marocani, dintre care mulţi se stabilesc în Amsterdam. După proclamarea independenţei coloniei olandeze Surinam, în 1975, aici sosesc şi locuitori din acest teritoriu. În anii ’80 începe o revoluţie demografică, iar capitala devine oraş multicultural. În 2005, populaţia sa era autohtonă în proporţie de doar aproximativ 45%, iar alături de ea coexistă în total 177 de naţionalităţi (ceea ce face Amsterdam cel mai multicultural oraş din lume). Însă în categoriile de vârstă de până la 18 ani, majoritatea locuitorilor e autohtonă. În mai multe cartiere se practică totuşi segregarea: olandezii înstăriţi se concentrează în jurul centrului, iar străinii se mută în zonele periferice Amsterdam Sud si Amsterdam Vest.

Astfel se poate rezuma pe scurt istoria şi principalele caracteristici ale interesantului oraş pe care îl vizitez împreună cu Bogdan sâmbătă. Primul lucru pe care îl remarc la ieşirea din gară este însăşi clădirea gării, o frumoasă şi impunătoare construcţie, în stil olandez, în roşu, alb şi auriu şi cu cărămizile la vedere. În drum spre primul obiectiv trecem pe lângă două imense biserici, Sint Nicolaaskerk (închisă) şi Oudekerk (nu plătesc taxa, deci nu intru), aceasta din urmă fiind situată într-un loc foarte interesant: chiar între zidurile Cartierului Roşu. La acesta ajungem destul de repede, întrucât e aproape de gară, după ce străbatem câteva străduţe mărginaşe pline de magazine de suveniruri, coffeeshop-uri, sexshop-uri, baruri, fastfood-uri şi alte minunăţii, asezonate cu o trecători boemi şi miros puternic de iarbă. Nu pot spune că sunt impresionată de vitrinele şi exponatele din ele, poate pentru că nu traversăm în plin cartierul, ci păşim pe doar vreo două din străduţele sale. Nu ştiu dacă trebuie generalizat, dar prostituatele pe care le văd sunt urâte; dar urâte, nene (chiar şi din perspectiva unui bărbat), ridate, bătrâne (sau îmbătrânite), diforme şi… urâte. Cred că zăresc doar vreo trei care să fie bune. Poate că nu nimerim noi strada care trebuie, dar mă aşteptam la altceva din partea vitrinelor celebrului cartier.

Trecem apoi pe lângă una dintre porţile vechi ale oraşului, construită în 1488, şi ajungem destul de repede la Dam, palatul regal (închis în momentul de faţă), în faţa căruia se ridică un monument naţional. În apropierea lui se află Madame Tussauds (ar fi interesant de vizitat), De Nieuwe Kerk şi Magna Plaza, care merită menţionate măcar pentru dimensiuni. Luăm câteva magazine cu suveniruri la rând şi decidem să cumpărăm bilete pentru Canal Bus, un fel de autobuz pe apă cu trei linii, care opreşte la obiectivele principale din Amsterdam, iar înăuntru poţi asculta un ghid al oraşului. Mergem în primă fază cu Linia Verde, pe Prinsengracht (canalul care delimita cândva cartierele oamenilor săraci), trecem pe lângă cartierul Jordan (iniţial unul dintre cartierele sărace, care însă a prosperat în timp, azi fiind unul din cele mai selecte) şi admirăm casele de pe apă. Nu vorbesc numai despre vasele mobile transformate în locuinţe, ci la un fel de bungalouri – case paralelipipedice, lungi, fixate pe o platformă la câţiva centimetri deasupra apei, unele având chiar mici grădini de flori, verande cu mobilier şi bărcuţa proprie. Înţeleg că sunt peste douăzeci şi cinci de mii de astfel de case plutitoare în Amsterdam, majoritatea cu apă curentă, electricitate, canalizare şi, foarte probabil, internet (pe asta nu a o spune ghidul, dar o deduc); în plus, ele nu se supun impozitelor, motiv pentru care primarul a interzis construirea viitoare a unor astfel de locuinţe boeme.

Coborâm la Casa Memorială Anne Frank, în care a trăit şi şi-a scris memoriile evreica de naţionalitate germană care s-a refugiat aici în timpul Holocaustului. Alături se află altă biserică imensă, Wester Kerk, iar la câteva canale distanţă, la o intersecţie de ape, vedem construcţia elegantă a De La Mar Theater. Foarte aproape se află Rijskmuseum, muzeu naţional cu artă, istorie şi meşteşuguri ale Olandei; din păcate, nu apuc să-l vizitez acum, va rămâne pe viitor. Aşteptând un alt autobuz pe apă, intrăm într-o cafenea în zonă unde beau un pahar de apă plată de 2 €, iar Bogdan ia o cafeluţă de 2,5 € – mda, scump oraş, nu că nu ne-am fi prins deja de asta după ce am cumpărat suveniruri. Ne suit din nou în vaporaş, care ne duce acum pe Herengracht (canalul ce delimita odată zona oamenilor bogaţi), trecem pe lângă Primărie, Piaţa Centrală şi Operă, apoi pe lângă Casa lui Rembrandt şi, permanent, prin dreptul clădirilor vechi şi frumoase şi pe sub o grămadă de poduri; unul dintre acestea este Podul Albastru, realizat după unul asemănător aflat în Paris. Un al treilea canal ar fi Keizersgracht, limita cartierele meşteşugăreşti, dar pe acesta nu-l mai parcurgem.

Acum aflu că înainte casele nici nu aveau număr, ele fiind recunoscute prin blazonul sau emblema familiei care locuia acolo, emblemă care şi acum se vede deasupra intrării. Astăzi aceste case au devenit atât de scumpe (pe lângă faptul că sunt imense), încât foarte puţine sunt deţinute de o singură familie, majoritatea fiind ocupate ori de companii, ori de mai multe familii care le împart. Tot acum aflu că singurul canal natural din Amsterdam este cel care i-a dat numele, Amstel, iar restul sunt toate artificiale; dacă arunci un ochi pe harta oraşului, nici nu e greu să-ţi dai seama de asta, din cauza formei lor de semicerc aproape perfectă, ca şi paralelismul dintre ele sau ca legăturile convenabile şi eficiente. Construirea artificială de canale se pare că a fost pornită de negustorii bogaţi care doreau ca vasele cu marfă să nu fie nevoite să se oprească în port, ci să poată intra până la conacele sau magazinele lor. Pe lângă cele trei canale menţionate până acum, există din aceeaşi perioadă şi un al patrulea, Nassau/Stadhouderskade, tot în formă de semicerc şi tot concentric cu cele trei, dar utilizat în scopuri de apărare şi purificarea apei.

Coborâm la gară şi o luăm spre o imensitate verde în formă de vapor, numit NEMO – cel mai mare centru al ştiinţei din Ţările de Jos; deşi mi-ar plăcea să-l vizitez, decis că intrarea în muzee o las pe altă dată, iar acum doresc să văd oraşul pe „dinafară”. Oricum, clădirea este impresionantă şi modernă, fiind totodată reprezentativă pentru portul care a clădit, cu ajutorul vaselor, un imperiu colonial. Îl lăsăm deci în urmă, aşa cum facem şi cu Stedelijk Museum (muzeu de artă modernă) şi decidem să ajungem la aşa numitul Passenger Terminal, o ieşire ca un ponton la Ijmeer, altă întindere de apă care face de fapt parte din Marea Nordului. Destul de frumoasă imaginea care se vede de aici, cu valurile tulburi în această perioadă a anului, cu portul plin de iahturi luxoase sau mici şalupe, cu malul de vis-a-vis plin de blocuri noi şi de macarale care construiesc şi tot construiesc, cu luminile de pretutindeni care se aprind odată cu căderea serii şi cu vântul rece şi tăios care ne face să ne refugiem în cafeneaua de pe ponton pentru a aştepta un nou vaporaş.

Ne urcăm în ultima cursă a Liniei Albastre; din păcate, Linia Roşie nu o putem acoperi, căci nu avem cum să mai prindem un vaporaş după ce se termina circuitul curent. Dar nu ne plângem prea mult, pentru că ea coincide în mare cu Linia Verde, numai că pe canale paralele, în principal pe Keizersgracht. Vaporaşul ocoleşte NEMO, trece pe lângă una din cele universităţi din Amsterdam şi o ia pe Nieuwe Keizersgracht – una dintre zonele mai noi ale metropolei, atât din punct de vedere al canalelor, cât şi al clădirilor. Astfel alunecăm pe lângă o latură a Artis Zoo, despre care aflăm că este o foarte frumoasă grădină zoologică (unii spun că e unul din lucrurile care merită văzut cu precădere în Amsterdam), deci cândva pe timp de vară trebuie să ajung din nou aici. Urmează Tropenmuseum, muzeul antropologic, ce găzduieşte opt expoziţii permanente şi numeroase expoziţii temporare, inclusiv arte vizuale tradiţionale şi moderne şi lucrări fotografice despre interculturalitate. Vedem din nou aşa-numitul Mager Brug, „Podul Firav”, apoi navigăm pe lângă Hermitage Museum şi Montelbaans Tord – un turn înalt care veghează deasupra mării şi de unde se spune că femeile plângeau plecarea pe mare a mateloţilor din oraş.

Ultima staţie este gara Amsterdam Centraal, de unde luăm primul tren înapoi spre Almere. Ajunşi aici, ne zicem să fim „rebeli” şi să încercăm ceva nou, şi anume mâncare chinezească. Cum nu ştim ce să luam, hotărâm că unul din meniuri arată bine, adică multe chestii într-o cutie de carton. Cum ne gândim că ne vor pune automat şi beţişoare, nu cerem în mod explicit, aşa că ne trezim că nu prea avem cu ce mânca ce e în cutie. În fine, până la urmă ne chinuim şi ne descurcăm cu nişte beţişoare de mestecat în cafea. Deşi Bogdan cere cu sos „nu prea picant”, se pare că nu sosul este criminalul din cutie, ci ardeii incredibil de iuţi. Ne ia ceva timp să ne prindem că trebuie de fapt să amestecam tot ce avem în cutie, pentru că deasupra sunt ardeii, nu mai ştiu ce verdeţuri şi creveţii, iar la fund orezul, care e chiar ok. Aşa, amestecate, parcă devin comestibile, iar mie îmi plac în mod deosebit viermişorii ăia încolăciţi numiţi creveţi. Lui Bogdan nu-i plac, aşa că îi mânânc şi pe ai lui, în schimb las nenumărate bucăţele de ardei pentru alţii. Ăia nu mai merg. Şi se pare că nici restul nu se digeră de fapt prea bine, pentru că toată noaptea simt că mă mănâncă pielea, deşi fac nicio alergie. Na, aşa-mi trebuie dacă mă ţin de experimente!

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s