Bogdan la Regensburg

După cum se laudă de când este în Olanda cum că vrea să vadă şi ce mai e şi în restul Europei, reuşeşte Bogdan să ajungă şi pe la mine câteva zile. Cum timpul e destul de scurt pentru că se fac câteva ore bune cu trenul, plus că trage chiulul de la serviciu, încerc să fac un program riguros care să acopere cam ceea ce i-ar plăcea lui să vadă; pun preferinţele mele pe planul al doilea, că oricum am cam trecut prin toate de pe-aici.

În ordinea numerelor de pe tricou, sâmbătă după-masă îl preiau de la gară, las bagajul la mine şi îl duc prin cele două magazine mari de electronice şi electrocasnice de aici, întâi în Media Markt, apoi în Saturn, pentru a finaliza preumblarea prin tehnologie cu o masă la KFC-ul aflat lângă Donau-Einkaufszentrum. Aici comandăm meniurile cu hot wings şi cu crispy strips, dar aflăm cu stupoare că n-au… celebrul sos de usturoi pe care-l găsim la noi. Of, vesticii ăştia nu ştiu ce e bun. Ne dau în schimb maioneză şi ketchup, dar nu ne interesează, eu vreau sosul de usturoi – unul din motivele principale pentru care mâncam la KFC în Bucureşti!!! În schimb putem să ne reumplem paharele oricât dorim, aşa că din vorbă-n vorbă ajungem la ideea de a veni cu cisterna pe care s-o parcăm lângă fast-food şi să trimitem lichidul din butoiaşe prin wireless la aceasta. Deh, românii din noi…

Duminică sunt cam toate închise, o ocazie foarte bună de a-l duce pe om la Donaustauf, să vadă ruinele burgului de acolo şi apoi Walhalla. Prin nu ştiu ce minune, azi autobuzul ajunge până acolo – spun minune, pentru că majoritatea autobuzelor care merg din Regensburg în satele din zonă nu circulă duminica pe principiul că nu e nici şcoală, nici serviciu. Probabil că ăsta are ca scop ruta turistică – dar unul pe oră, ca nu obosească. Începem cu ruinele de unde se şi întinde o imagine extraordinară a Dunării printre malurile pline acum de toate culorile – apă, ruine şi culorile toamnei. Foarte frumos. Cu ocazia asta aflu şi de unde s-ar vedea din zonă apusul aşa cum trebuie, deci trebuie să-­mi fac timp la un sfârşit de săptămână când e relativ senin să ajung din nou aici. Urcăm apoi pe dealul următor la enormitatea numită Walhalla, ocazie de care profit pentru a-l face pe bietul om să gâfâie şi să mai scoată din ţigările de la purtător. Cred că îi plac ambele construcţii, dar pare mai impresionat de a doua, în primul rând de câtă piatră e băgată acolo şi de cum se impune privirii. După un ceai fierbinte, respectiv o cafea la cea mai apropiată cafenea, luăm autobuzul înapoi. Ajunşi în oraş, îi arăt centrul şi cam ce merita menţionat din acesta, în special Domul, Turnul de Sare şi Podul de Piatră, Primăria Veche şi mai ales străduţele înguste şi întortocheate. Ne întoarcem la mine, mâncăm ceva şi, spre surprinderea mea, Bogdan nu face prea multe mofturi la ceea ce gătesc (ar putea să facă, tot aia!); apoi ieşim din nou pentru a vedea centrul şi noaptea. Ne mai plimbăm aşa o oră cât să îngheţăm bine şi revenim la cămin.

Nu ştiu dacă e sau nu bine să cheltuieşti bani de luni, cert e că această luni este zi de shopping. Şi, ca de obicei, eu plec chitită să-mi iau neapărat bocanci că în ăştia îmi intră apă, iar Bogdan hotărât să nu ia nimic; se întâmplă însă ca eu să nu găsesc nimic, în schimb el să lase vreo trei-patru sute de euro prin magazinele din Regensburg pe bocanci, geacă de iarnă, bluzoane şi tricouri, plus o geantă în care să le care înapoi. După cum îmi spune, niciodată nu a dat atâţia bani pe haine ca de când e în Olanda – foarte bine, era şi cazul! Se pare că-şi va trimite tot ce şi-a luat prin poştă acasă înainte de a pleca… Durerea cea mai mare e că eu nu îmi aflu încă bocanci aşa cum vreau eu; se pare că va trebui să încep să fac compromisuri la capitolul ăsta. Ar mai trebui menţionat că acum se apucă Bogdan să mă bată la cap să-mi cumpere cadoul pe care mi l-a promis de ziua mea, dar zice că trebuie să mi-l aleg eu, ca să fiu sigură ca-mi place şi că e exact cum vreau. Ţinând cont că era vorba de un vibrator, poate că este strategia cea mai înţeleaptă… Dar deşi la celebrul Beate Uhse se găsesc de toate, îmi e destul de greu să aleg ceva, în primul rând pentru că au nişte culori imposibile, eventual şi sclipici. Mi-ar plăcea ceva mai natural. Eh, e bun şi ce mi-am ales. Din păcate, nu pot spune că acum nu-mi mai trebuie bărbaţi; un vibrator o fi el mai bun şi mai performant, dar nu face cadouri…

După atâta cheltuială, e cazul să şi mâncăm ceva. Am fi vrut la un restaurant chinezesc să aflăm şi noi cum e, numai că ajungem la unul cu specific japonez. Ceea ce nu-i chiar rău, pentru că la ora aia se desfăşura programul Sushi – All You Can Eat cu 10 euro de persoană. „Festinul” începe cu o supă de peşte şi alge care mie mi se pare delicioasă, apoi continuă cu un platou cu diverse rulouri de orez cu peşte semi-crud, plus alte ierburi, fructe şi legume, asezonate după gust cu sos de soia. Nu ştiu dacă este chiar delicios, dar cu siguranţă e interesant. Dar şi mai interesant găsesc faptul că Bogdan chiar mânâncă chestiile astea, el care are ce are şi împotriva peştelui, şi împotriva pilafului. Mă bucur că îi plac. A, şi să nu uit: folosim beţişoare! Sau aşa credem noi. Din fericire nu mai sunt şi alţi clienţi să vadă cum ne facem ca doi purcei când ne cad bucăţile dintre beţe în farfurioara cu sos sau când zboară îmbucături în toate părţile; oricum sunt convinsă că se rup de râs cei doi japonezi în spatele barului privind spectacolul pe care îl oferim involuntar. Ca să mai uităm de ruşine, comandăm şi băutura specifică: sake. Din Shogun, eu am impresia că e un fel de vin făcut din orez, dar se pare că aduce mai mult cu ţuica fiartă, ceva mai slab şi mult mai aromat. Dacă ştiam ce efect de amorţire are asupra cavităţii bucale, îl comandam de la bun început ca să pot căsca şi eu gura ca lumea pentru a muşca – am uitat să zic că de sâmbătă măseaua de minte şi-a dat iar în stambă şi mă doare de înnebunesc, iar ăştia la farmacie nu vor să­-mi dea amoxicilină fără reţetă, doar Voltaren. Eh, după cum ziceam, interesantă experienţă, plus că mâncarea este bună. Poate că ar trebui să luăm nişte sake şi la pachet, că e tare bun şi revigorant, mai ales la ce frig se lasă afară.

Marţi, Bogdan trebuie să plece înapoi spre Olanda şi are trenul IC de la Nürnberg pe la ora 17 – o ocazie excelentă de a pleca de dimineaţă pentru a-i arăta şi centrul acestui oraş atât de frumos. Ajungem acolo pe la prânz şi o luăm în sus spre cetate. Trecem pe lângă turnuri şi biserici pe care eu le-am mai văzut şi după care Bogdan oricum nu se prea omoară, cumpărăm suveniruri (în sfârşit, că eu tocmai de aici nu am) şi intrăm în curtea cetăţii de pe ale cărei ziduri se vede cea mai mare parte a oraşului într-o imagine panoramică. Cred că şi asta îi place, deşi e destul de rezervat – ca de obicei, trebuie să-i smulgi vorbele cu forcepsul. Clar este încântat mai târziu când dăm de o reprezentanţă Starbucks, mama şi tata tuturor cafegiilor. Iau şi eu o cremă de caramel despre care nimeni nu m-a avertizat că e un fel de gheaţă rasă la care ronţăi vreo juma’ de oră – aia îmi trebuie la cât de frig era afară (cam 30C). În schimb cumpăr o pungă de cafea care ar fi din the real stuff. Ne mai plimbăm un pic, apoi îl duc pe om înapoi la gară, ca să fiu sigură că prinde trenul şi că se urcă în ăla corect la cât de ameţit e!

Îmi zic apoi că, dacă tot am un bayern-ticket şi e încă devreme, să mă mai plimb un pic şi să mă duc şi la Bamberg. Deh, dacă mă mâncă ar fi trebui să mă scarpin. Fac calculul să plec cu un tren care ajunge acolo la 18:05, să mă învârt vreo jumătate de oră şi să mă întorc cu un tren ce revine în Nürnberg până în 19:35, când aş avea tren spre Regensburg (următoarea opţiune fiind peste două ore). Numai că aşa cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, trenului i se strică locomotiva pe drum aşa că sosesc în Bamberg pe la 18:30. Colac peste pupăză, aici plouă rău de tot şi e foarte rece. Iau primul tren înapoi, tren care ajunge până în Neumarkt, în speranţa că ar mai fi vreunul de acolo spre Regensburg, altul decât cel care pleca la 21:35 din Nürnberg. Greşit, ceea ce înseamnă să pierd vreo oră în Neumarkt. Ca să treacă mai repede, o iau şi eu pe strada principală, unde oricum sunt toate închise, dar măcar văd şi eu centrul micului orăşel, aşa, pe întuneric. Mă plimb vreo cincizeci de minute cu picioarele ude (după experienţa ploii din Bamberg) în adidaşi la 10C, apoi iau trenul înapoi spre Regensburg. Din fericire ăsta vine la fix şi soseşte destul de repede, aşa că la ora 23 sunt şi eu acasă.

Acum trebuie să vad cum îmi gestionez finanţele, dacă iau în ecuaţie viitorii bocanci şi o posibilă vizită la dentist, ca să ajung şi eu în Olanda la sfârşitul lui noiembrie sau la începutul lui decembrie, pentru că apoi Bogdan se întoarce în România. Caile ferate olandeze au o ofertă destul de mişto pentru tinerii sub 25 de ani, şi anume 89 € dus întors Amsterdam – Nürnberg sau Amsterdam – München. Singura chestie e că trebuie să-mi  cumpere biletele Bogdan şi să mi le trimită prin poştă, pentru că ăia nu trimit în afara Olandei. Aşa ca e cazul să-mi gestionez din timp finanţele de care vorbeam, pentru că aş vrea neapărat să ajung, măcar pentru a vedea o bucăţică de Amsterdam. Până atunci, mai am de recuperat zilele astea la şcoală şi să mă dau fetiţă muncitoare.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări rurale, Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s