Maximum Rock ziua 2: prin oraş, Shadowsail, Psycho Symphony, furtună, nervi, nervi, nervi…

Deşi ştiu că nu voi apuca să mă odihnesc prea bine, mai ales că noaptea se lasă frig, hotărăsc să mă trezesc devreme, pentru a vizita Clujul. Pe parcursul a două reprize de ploaie, trec în revistă centrul fain al unui oraş vechi, mult mai frumos şi mai mare decât Sibiul. Clădirile vechi de pe malul Someşului Mic sunt superbe, deşi le-ar prinde bine o renovare. Dar chiar şi aşa, încântă ochiul. Ceea ce-l dezgustă însă este aşa-zisul plan de urbanism tipic românesc, ce a trântit un sediu de bancă chiar între ele. Luată separat, clădirea e ok, modernă, multă sticlă, deci în regulă. Dar acolo parcă este paraşutată din altă lume, reuşind să atingă rangul de hidoasă. Văd pe afară Biserica Reformată (unde nu scrie absolut nimic în română, ceea ce mi se pare de neconceput, nu că ar ţipa naţionalismul şi patriotismul în mine, dar parcă aş vrea să ştiu ce e scris în clădirile publice de în propria mea ţară), apoi Templul Memorial al Deportaţior şi Biserica Sf. Nicolae, unde am nimeresc în timpul unei slujbe. Trecut podul peste Someş şi ajung din nou în Piaţa Mihai Viteazul, dominată de statuia acestuia, apoi pornesc pe o străduţă până la Biserica Franciscană – o frumoasă biserică din secolul al XIII-lea în stil preponderent gotic, cu mult alb şi multă lumină înăuntru.

Ajung apoi la una dintre recomandările mamei, Biserica Sf. Mihail, o superbă catedrală gotică ce-mi aminteşte atât de mult de Germania şi Elveţia. Construită în secolul al XIV-lea, păstrează o parte a picturilor murale în capela Schleynig, iar coloanele ce susţin bolta sunt întrerupte de pauze orizontale, marcate prin capiteluri. Unul din pereţi delimitează piaţa dominată de statuia lui Matei Corvin, în mijlocul unui rond de flori frumos şi îngrijit. Ţinând Bd. Eroilor, pe lângă Monumentul Memorandiştilor, ajung la altă clădire deosebită, Teatrul Naţional, iar vis-a-vis de ea se află statuia lui Avram Iancu, în spatele căreia se înalţă mândră şi masivă Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”. Dau un rond pe-afară, admirând splendida bijuterie neobizantină, construită la începutul secolului XX (primul edificiu monumental în stil românesc după Unirea din 1918), cu ermetismul, cupolele şi coloanele ei exterioare, mă opresc puţin lângă Monumentul Ostaşului Român, apoi intru în biserică. Îmi amintesc de ce nu-mi place să fac fotografii în bisericile ortodoxe: atât de puţină lumină… Mă descurc cât şi cum pot, piesele cele mai interesante fiind catapeteasma, candelabrul şi mozaicurile de pe pereţi.

Cele din urmă obiective sunt Bastionul Croitorilor, ocrotit de statuia lui Baba Novac, şi imensul Cimitir Central, care ocupă un deal întreg şi pe care n-am avut răbdare să-l parcurg pe tot, mai ales că începe iar să plouă. Las Parcul Cetăţuie pentru mâine, mă reîntorc la cort, mă schimb şi îmi reiau, lângă mulţi alţii, locul de aşteptare la porţi, care şi astăzi se deschis cu vreo oră şi jumătate întârziere.

Shadowsail este o surpriză plăcută, melodioasă, foarte bună ca trupă de deschidere, sper sa mai auzim de ei.

La Psycho Symphony am depăşit faza în care stăteam hipnotizată la concertele lor, dar asta nu înseamnă că îi admirat mai puţin. Sună şi acum, ca şi în alte ocazii, fantastic şi, măcar un pic, extraterestru.

Urmează ruperea de nori, zgribulirea sub umbrele (ce bine îmi prinde pelerina de ploaie…), broscuţele din adidaşi care ţin să se întâlnească (eu am broscuţe, am înţeles că alţii mai norocoşi au peştişori de aur), etc. Partea cea mai deranjantă este că stăm acolo uzi şi îngheţaţi ca nişte rahaţi vreo patru ore până ni se spune să ne ducem acasă. Regret ca nu văd Overkill, regret că nu văd To Die For (de la care, apropo, vine unul din chitarişti şi ne întreabă dacă nu avem nişte… “weed” – deci probabil e muzica împotriva drogurilor… grele), dar cele mai multe din regretele mele se îndreaptă către cei pe care i-am văzut că şi-au pus corturile sâmbăta şi le vor fi ridicat duminică, fiind evident de ce au venit. Modul în care s-a abordat situaţia este impardonabil. Evident că nimeni nu avea pretenţia să se cânte cât a turnat cu găleata şi a trăsnit, dar apoi când a ploua molcom, se putea cânta dacă totul nu ar fi fost deja îmbibat de apa – de ce?! Sunt multe de zis aici… Acum deja mi-e silă, probabil voi relua subiectul cu altă ocazie. Noroc cu compania plăcută din jur, în special a lui Vlad şi Dragoş din Petroşani cărora le mulţumesc că m-au apărat la gard mai mult decât o dată.

Fotografii

 

 

 

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s