Earthshaker Fest Ziua 3

După o noapte în care dorm buştean, cu toate încheieturile anchilozate, reuşesc să mă trezesc totuşi la timp pentru a mă prezenta devreme şi în ultima zi de festival, cea care aşteaptă cel mai numeros public.

Ziua concertistică, în jur de matinala oră 11:00, începe cu Keeper of Kalessin, patru tineri din Norvegia ce cântă un black metal care mie îmi transmite fix zero. Au agresivitate, au viteză, au reţeta clasică black metal, însă ori mesajul e prea subtil pentru mine (deşi înclin să cred că nu), ori e minunat dar lipseşte cu desăvârşire în piese precum Come Damnation, Orb of Man sau Vengeance Rising.

O surpriză plăcută vine din Finlanda sub forma numită Norther: un death metal melodic, cu ceva influenţe black, un vocal bine pus în postura de reprezentant şi un tobar care rupe. Din playlist, reţin Black, Midnight Walker, Omen, Evil Ladies, Day Zero, Frozen şi Norsu.

Threshold înseamnă pentru mine mare dezamăgire a zilei, mai ales că albumele Critical Mass, Subsurface şi Dead Reckoning sună foarte bine şi le-am ascultat destul de mult la vremea apariţiei. Artiştii nu se mişcă mai deloc, le lipseşte aplombul, nu comunică deşi au un public destul de numeros venit special pentru ei la acea oră încă „matinală”. Cântat notă pe notă Mission Profile, Hollow, Sanity’s End, Slipstream, Pressure, Fragmentation şi This Is Your Life, foarte corect, dar atât. Păcat.

La Graveworm mă aşteptam la mai multă lume, dar cei absenţi nu pierd prea mult. Cei şase prestează un death/black brutal, care nu prinde nici la mine şi nici pe majoritatea celor prezenţi, dovada fiind mişcarea slabă în front. Cântat I – The Machine, Legions Unleshed, Suicide Code, Nutopia, Touch of Hate, Never Enough şi  Abhorrence.

Nemţii de la Dew-Scented îşi desfăşoară în continuare forţele printr-un thrash metal cu elemente hardcore, mult avânt, headbanguială şi cântat cu plăcere. Nefiind foarte familiară cu piesele lor, nu reţin decât That’s Why I Despise You, Turn to Ash, Acts of Rage, Cities of the Damned, Everred şi The Fraud.

Seria de durităţi continuă cu olandezii de la Legion of the Damned şi cu un death/thrash care pe mine nu mă atinge; probabil că trei trupe la rând pe aceeaşi felie (pe care sincer nu o înghit prea uşor) sunt prea mult. Rămân totuşi pe durata concertului în poziţia cu greu câştigată şi apărată şi asist la Worewolf Corpse, Legion of the Damned, Malevolent Rapture, Into the Eye of the Storm, Atomicide şi Son of the Jackal.

Când spui After Forever te referi la o Floor carismatică, sufletul trupei pe scenă, care ştie să ţină publicul în priză. Concertul este unul frumos, axat pe ultimul album şi asistat de un public entuziast. Printre piese se numără Transitory, Energize Me (cu stofă de hit, nici nu-i de mirare că i-au făcut videoclip), Equally Destructive, Who I Am (când Floor precizează că trebuie să ne mulţumim cu ea în locul lui Doro) şi Face Your Demons.

Cum încep pregătirile pentru Unleashed, primele linii se umplut de ciocane întoarse, cruci întoarse, pentagrame întoarse şi nici eu nu mai ştiu ce (dar tot întoarse). Urmează un show care e cu adevărat dezlănţuit, de ambele părţi ale gardului. Deatherii suedezi aleargă, ţopăie, dialoghează permanent cu publicul, care la rândul lui răspunde pe măsură. Piesele includ Never Ending Hate, To Asgaard We Fly, Don’t Want to Be Born, Psycho Killer, Minvinterblot, Death Metal Victory (la care publicul explodează) şi Victims of War.

Urmează mult aşteptata U.D.O., când îmi dau seama că Udo Dirkschneider e micul chibrit care face să explodeze butoiul cu pubere care este trupa sa. Avem parte de un show demenţial în care numai tobarul stă locului (vorba vine), clar unul din cele mai bune spectacole ale ediţiei a cincea Earthshaker Fest. Publicul cântă cu înflăcărare alături de Udo Mastercutor, 24/7, Independence Day, Bullet and the Bomb, Restless and Wild, Son of a Bitch, Thunderball, We Do for You, Man and Machine, Animal House, Metal Heart şi Balls to the Wall (cele două din urmă fiind adevărate surprize pentru mine). La sfârşitul concertului eu nu deţin o voce, dar am prezenţa de spirit să prind mănuşa aruncată de Udo chiar de sub mâna altui fan. Mică şi a naibii. Aici ar fi de menţionat tipul în căruciorul cu rotile şi prietenii lui care încearcă să-i facă loc la gard, chiar pe mijloc, dându-i pe toţi la o parte. Asta până se lovesc de vorbele jandarmilor care îi spun că în nici un caz nu are ce căuta acolo, pentru că el nu se poate apăra de toţi nebunii care sar şi fac stage diving. Nu pricep eu prea multă germană, dar tipa care încearcă cel mai tare să-i facă loc zice că va da la reviste ce se întâmplă acolo, că unui om cu handicap nu i se oferă toate şansele, etc. Până la urmă, mai mult pentru a scăpa de gura nebunei şi pentru ca cei din zonă să se poată simţi bine, unul din jandarmi iese din faţa gardului, preia căruciorul şi îl aduce la gard, dar pe una din laterale, unde e mai linişte. Oameni inconştienţi. Fie vorba între noi, oricât de lipsită de compasiune aş părea, nu i-aş ceda locul nici moartă.

Câteva persoane mi-au spus că Cradle of Filth este naşpa pe scenă. Ori i-au prins ei într-o zi proastă pe britanici, ori eu într-una buna, dar nu mai contează, pentru că Dani & Co. Sunt la înălţime în faţa zecilor de tricouri cu numele lor înscris – în fruntea celor vreo trei mii de spectatori. Îşi cer scuze pentru lipsa de la signing session din cauza întârzierii avionului şi au încep un concert super. Observat că Dani, când zâmbeşte (da, zâmbeşte!), e chiar drăguţ. Singurul inconvenient este timpul prea limitat, cântă prea puţin, lipsesc atâtea piese pe lângă Dirige Inferno, Tonight in Flames, Her Ghost in the Fog, Nymphetamine (peste care ar putea sări, pentru că fără Liv Kristine nu are acelaşi farmec), Ebony, Cruelty Brought Thee Orchids, The Principle, Gilded Cunt şi From the Cradle to Enslave; trebuie neapărat să-i văd ca headlineri, iar dacă se confirmă că vin la Stufstock mă voi prezenta şi eu doar în ziua respectivă.

Lângă mine a stat cam toată ziua un tip masiv (la vreo sută cincizeci de kile), ras în cap şi cu două’j de centimetri de barbă – puteam să jur că pentru Motörhead e acolo. Ei bine, nu. Se pare că înăuntru se află un suflet sensibil care-i aşteaptă nerăbdător pe cei de la Within Temptation. Sharon nu şi-a mai uitat cizmele şi dă tonul unui spectacol deosebit prin muzică, mişcări, atitudine, decor, proiecţii, efecte pirotehnice şi dialog. Publicul este efervescent, uneori prea mult, căci nu respectă semnele jandarmilor de a se opri din stage diving în timpul pieselor cu artificii şi flăcări, punând în pericol viaţa lor şi a staff-ului de securitate care stă la interceptare. Setlist-ul constă în Our Solemn Hour, The Howling, Jillian (ce bine că acum o cântă), Stand My Ground, Forsaken, What Have You Done, The Heart of Everything, Mother Earth, Angels, Hand of Sorrow, The Truth Beneath, Deceiver of Fools şi Ice Queen. Deşi ascult aproximativ aceleaşi piese ca şi cu o lună în urmă, la Artmania, sunt departe de a mă fi plictisit, mai ales că este un concert mult mai bun, chiar dacă olandezii nu mai sunt cap de afiş.

Deşi Kiss of Death a fost în topul preferinţelor mele anul trecut, motiv în plus să aştept cu nerăbdare prestaţia celor de la Motörhead, cei trei mă cam dezamăgesc. Britanicii, în frunte cu un Lemmy blazat, nu-şi merită publicul nebun (estimez peste cinci mii de fani) care îi aclamă în continuu. Nu ştiu dacă este o zi proastă sau aşa sunt toate concertele lor, dar mă aşteptam la mai mult, la mult mai mult. Phil Campbell e ceva mai activ, dar mi se pare că muzica nu vine din suflet. Un moment frumos totuşi este cel acustic, la Rosalee cred, când Mikkey Dee trece la nişte mini-tobe, doar pentru picior, ca mâinile să-i fie ocupate de o chitară acustică. Din setlist mai fac parte Snaggletooth, Stay Clean, Be My Baby, Killers, Metropolis, Over the Top, One Night Stand, I Got Mine, Tragedy, Sword of Glory, Sacrifice şi Ace of Spades. Nici un bis, nimic (deşi aşteptăm şi aclamăm vreo zece minute), după un concert mai scurt decât ora şi jumate prevăzută în program. Mă consolez totuşi cu faptul că prind o pană marca Motörhead, asta după ce rezist eroic, aproape strivită, ţopăind mai mereu, dar acum nu chiar de bună voie.

Şi în această seară părăsesc sala abia ţinându-mă pe picioare, dar bucuroasă că am văzut, pe aceeaşi scenă, trupe la care acum câteva luni doar visam. Nu voi încheia însă fără a aborda şi alte detalii, alte impresii. Am văzut aici un public din cel mai pestriţ, evident cu farmecul lui, cu pierce-uri în cele mai nebănuite locuri şi moduri, cu tatuaje de la artă la kistch, cu tunsori sau frizuri de la metal old-school la ştiinţifico-fantezisme, de haine sau încălţări nici nu mai vorbesc. Printre tricourile cele mai nostime au fost câteva cu Hell was full so I came back, Kai Hansen for President şi Made in Brazil… Banging everywhere (unul din asta cred că o să-mi fac şi eu). Tot aici am găsit, printre merchendise-uri, bijuterii frumoase şi la preţuri decente, aşa că m-am înnoit cu două inele şi două perechi de cercei. La petrecerile de după concerte nu am ajuns, astfel că am pierdut Dezperadoz, Beatallica, Justice, Runamokn şi câţiva DJ; îmi pare rău nu atât din cauza trupelor, ci pentru că atmosferă sigur a fost super, dar eram efectiv la capătul puterilor.

Cel mai mult aş vrea să vorbesc despre organizare. În primul rând camparea „în masă” pe un mic deal din Kreuth a însemnat o mare de corturi de rockeri, deci atmosferă, muzică, nebunii, voie bună. Oameni beţi şi puşi pe harţa nu am văzut. În ceea ce priveşte respectarea programului, întârzieri mai mari de un sfert de oră nu au fost, şi alea rar – deci se poate. S-a şi văzut cum staff-ul se mişca în permanenţă între şi în timpul concertelor. Sunetul a fost foarte puternic, dar clar. Sincer, am impresia că au luat echipamentul pe care-l aveau pentru concert în aer liber şi nu au adaptat situaţiei, pentru că în anumite cazuri era aproape de nesuportat. Cum am observat multă lume cu protecţie pentru auz (dopuri, mai pe înţelesul meu), am vrut şi eu să cumpăr a doua zi, dar în singurul loc unde ar fi avut mi s-a spus că s-au epuizat rapid de cu zi înainte. Eh, asta e, a fost bună şi puţină vată, că nu m-a controlat nimeni în urechi să vadă că nu-s modernă.

Felicitări merită din plin B&M Security Nürnberg, care s-au comportat exemplar. De fapt am observat că unora le şi plăcea, măcar parţial, muzica, iar unul din jandarmii din faţa mea a oprit multe pene din cele aterizate în faţa gardului, spre oftica fanilor – asta e, viaţa nu e corectă. Am constatat că stage diving-ul spectatorilor a fost permis; aceştia ajungeau până la gard de unde îi preluau jandarmii şi le arătau drumul înapoi spre sală. Uneori în rânduri repetate aceloraşi persoane. Nu s-a pus problema de pumni, palme, evacuat din sală, etc. Da, dar şi publicul a ştiut unde e limita bunului simţ, de la înghesuit la mosh – totul cam la 3-4 rânduri în spatele gardului. Mai nasol a fost de cei care erau purtaţi pe braţe şi la un moment dat nu i-a mai ţinut nimeni; unul chiar a căzut destul de rău, dar asta e, ţi-o asumi. Concluzia a fost că organizatorii noştri ar avea multe de învăţat de la omologii lor germani, dar şi publicul nostru ar avea însutit mai mult de învăţat de la cel german (şi probabil nu numai).

La asta se adaugă controlul destul de amănunţit la filtrul organizat pe şosea în apropierea campingului, unde poliţiştii ne-au dat jos, ne-au controlat în fiecare buzunar (inclusiv cele din portofel, probabil după droguri), cred că numai în şosete nu s-au uitat; apoi am aşteptat de au adus un superb ciobănesc german pe care l-au plimbat în cala autocarului, apoi printre scaune, pentru a verifica totul. Unii îşi iau munca în serios.

A, şi am mai constat ceva: teorema cu fata micuţă, drăguţă şi (aparent) inocentă, care rezistă eroic în primul rând şi e capabilă de cei mai rugători ochi când doreşte ceva, se aplică cu succes. Şi încă o chestie: cine vrea să prindă beţe de tobă neapărat să stea lângă mine, pentru că aşa au ajuns vreo cinci beţe la vecinii mei de „suferinţă”. Cred că vreo două din ele le-aş fi putut prinde şi eu, dar am un reflex instinctual ca atunci când o chestie lungă şi ascuţită se îndreptă cu viteză spre mine să mă feresc. Aşa că alţii au mai mult succes.

Cam ăsta a fost Earthshaker Fest 2007. And earthshaked I was indeed. Dacă la anul mă voi afla tot în Regensburg (sau împrejurimi), voi fi acolo, mai ales că am înţeles că deja s-a cont(r)actat Iron Maiden. Numai că atunci aproape sigur voi merge şi la Wacken, să ştiu cu adevărat ce înseamnă festival de metal în Europa.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s