Earthshaker Fest Ziua 2

Ziua a doua începe mult mai devreme, ceea ce mă face să mă întreb dacă voi rezista din nou până în miez de noapte. Aflată tot la mijlocul gardului, asist la prima trupă, Mors Principium Est, din Finlanda – un death metal melodic (zic ei) care nu-mi transmite nimic prin compoziţii mediocre precum The Opressed Will Rise, Sinners Defeat, Terminal Liberation, Pressure sau Life in Black. Este totuşi un mod plăcut de a-mi face înviorarea de dimineaţă.

Urmează nemţii de la Deadlock, cu ceva lipsă de fani, dar se poate pune asta şi pe seama orei. În comparaţie cu albumul Wolves, care m-a făcut să sper la ceva deosebit, metalul extrem combinat cu gothic se prezintă destul de slăbuţ. Un mare minus este vocea agasantă a Sabinei Weniger, altfel o prezenţă simpatică. Lista de piese include Code of Honor, Earth.Revolt, Awakened by Sirens, Spring Is Awaken şi Crown of Creation, iar trupa se achită onorabil de datorie.

Numele de Mystic Prophecy îmi suna cunoscut, dar nu ştiam cu ce anume să-l asociez – oricum nu cu heavy metalul old-school made in Germany, care strânge ceva lume. Nu i-am ascultat până acum albumele, dar sigur o voi face, pentru că ceea ce văd pe scenă mă convinge: energie, piese catchy chiar dacă pe o potecă atât de bătută, comunicativitate. Câteva piese sunt Master of Sins, Savage Souls, Mystic Prophecy, Evil Empires, Dead Moon Rising, Forgotten Soul, In the Darkness, Nightmares of Demon şi Never Surrender.

Suedezii de la Sabaton reprezintă, fără îndoială, cea mai plăcută prezenţă dintre trupele „mici”. Clar, merită văzuţi, eventual într-un concert de club unde să fie şi mai aproape de public, pentru că ne întâmpină cu o energie debordantă, mai ales simpaticul vocal Joakim Brodén. Publicul este deja numeros, iar trupa are evident mulţi fani într-o ţară despre a cărei istorie recentă a scris majoritatea pieselor. Ascult Panzer Battalion, Into the Fire, Metalizer, Atero Dominatus, In the Name of God, Rise of Evil  şi Hellrider, dar îmi lipsesc Nuclear Attack sau We Burn – asta e, trei sferturi de oră se dovedesc insuficiente.

Urmat Hatesphere, cu o secţie ritmică nou-nouţă şi cu un Jacob Bredahl ultra-dinamic la voce. Danezii fac un show în forţă pentru relativ puţinii oameni rămaşi (mulţi sunt în „pauza” de bere / masă / somn / etc.). Haios este faptul că Jacob reuşeşte să-şi rupă şliţul, încearcă fără reuşită să-l încheie, se amuză şi el pe faza asta, dar incidentul nu-l opreşte să „arunce” în public cu Forever War, Sickness Within, Reaper of Life sau 500 Dead People.

Korpiklaani, sau „Clanul Pădurii” din Finlanda, cântă un folk metal în engleză şi suomi, din care nu lipsesc acordeonul, fluierele şi vioara. Concertul este unul interesant, animat (cu publicul foarte receptiv la muzica aproape dansantă) şi gustat de toţi cei prezenţi. Nu sunt foarte familiară cu piese lor, dar pot recunoaşte Spring Dance, Tuli Kokko, God of Wind, Väkirauta şi Spirit of the Forest.

În concertul care urmează, Freedom Call îşi spală toate păcatele de la ultimul album, căci prestaţia live a nemţilor compensează produs de studio slab. Sunt extrem de plăcuţi, cu o prezenţă scenică frumoasă şi interacţionează mult cu fanii destul de numeroşi. Recunosc că este singurul concert la care am ţopăi (de bună voie şi nesilită de nimeni), pe piese precum United Alliance, The Circle of Life, We Are One, Rise Up, Mr. Evil, The Blackened Sun şi Freedom Call. În plus, prind o pană de la Lars Rettkowitz, un chitarist bun, dar bun de tot.

La trupa următoare mă aştept la mulţi spectatori şi muuult pogo – e totuşi vorba despre God Dethroned. Se pare însă că mă înşel, întrucât publicul e puţin şi pasiv, deşi nu înţeleg de ce, pentru că olandezii se achită cum nu se poate mai bine de datorie, cu un death metal agresiv şi în forţă. Nu lipsesc Sigma Enigma, The Lair of the White Worm, Nihilism, Villa Vampiria, Hating Life sau The Warcult. Părerea mea: merită mai multă atenţie.

Masterplan prestează un power metal neconvingător, simţindu-se din plin faptul că Lande şi Kusch au părăsit trupa. Rămân destul de dezamăgită, mai ales că era pe lista mea de must-see, dar reprezintă totuşi o bună încălzire pentru ceea ce va urma. Lost and Gone, Take Me Over sau Elighten Me sunt încercări nereuşite de a anima publicul; poate că Back for My Life ar avea mai mult succes, dar până şi aceasta lipseşte.

Cine spune că Gamma Ray este doar o copie Helloween, se înşeală, chiar dacă nemţii cântă Future World şi I Want Out – se va vedea probabil mai bine în turneul celor două trupe din toamnă şi sper să ajung măcar la unul din concerte să-mi confirm teoria. Kai Hansen este în mare formă, la fel şi Dirk Schächter, astfel că cei doi conduc un excelent concert, un show superb. Rebellion in Dreamland, Land of the Free, New World Order, Fight, Blood Religion, Heavy Metal Universe, Ride the Sky şi Somewhere Out in Space fac deliciul celor prezenţi – cred că la vreo două mii de spectatori.

Pe fundalul unui decor cu tema ultimului album, Enemy of God, cu proiecţii video pe temele pieselor, Kreator începe un show de calitate în faţa unui public avid, aproape fanatic. Nici nu încape îndoială, nemţii sunt o legendă în toata lumea, dar nicăieri nu-i mai bine ca acasă. Ceea ce mă miră e faptul că aud tineri pe lângă mine, germani, care spun că e prima dată când văd acest colos. Nu sunt mare fan, dar cred păstrez totuşi un ochi obiectiv şi observ că, deşi cântă corect şi loveşte unde trebuie, trupa e destul de statică şi nu pot spune că m-a câştigat. Pe mine, pentru că toţi din jurul meu sunt extrem de receptivi, cuprinşi de febra impusă de Violent Revolution, Pleasure to Kill, Enemy of God, People of the Lie, Europe after the Rain, Suicide Terrorist, Extreme Agression, Phobia, Betrayer, Voices of the Dead, Re-conquering the Throne, Impossible Brutality (preferat mea), Flag of Hate şi Tormentor.

Să fie zece? Nu, doisprezece ani de când am ascultat de nu ştiu câte ori la rând The Ritual, deşi apăruse şi Low între timp. Testament (sau ar trebui să scriu TESTAMENT?!) live înseamnă pentru mine un vis împlinit – un vis din cele mai frumoase, pentru că americanii sună cu adevărat zid şi toată lumea înţelege de ce merită să fie cap de afiş peste Kreator. Sunt „greii” serii, la figurat dar şi la propriu, dacă ne gândim numai la Chuck Billy şi Nick Barker. Concertul este un thrash made in USA, cântat cu plăcere, cu agresivitate, cu efervescenţă de simpaticul (cine se gândea?) Chuck, având alături un chitarist fantastic în persoana lui Alex Skolnick. Nu are sens să menţionez că se face head banging şi mosh intens, în timp ce suportul este asigurat de proiecţiile, jocul de lumini şi, cel mai important, Eerie Inhabitants, The New Order, The Haunting, Electric Crown, Sins of Omission, D.N.R., Three Days, Practice, Souls of Black, The Legacy, Into the Pit, True Believer, Low, Afterlife, Over the Wall, The Preacher, Alone in the Dark şi Disciples. Eu stau în transă, mă mişc doar din inerţia celor din jurul meu. Bine că nu cântă Return to Serenity, că aş plânge în mijlocul sălii ca un copil. În timpul concertului semnează contractul cu reprezentantul Nuclear Blast pentru viitorul album, astfel că Testament anunţă că este aici şi intenţionează să rămână.

Părăsesc locul moartă de oboseală, dar încă sub efectul Testament. Asta însă doar până la ieşire, unde mă trezeşte rapid ploaia rece. Totuşi, încă sunt de părere că festivalul ar fi trebuit să rămână unul în aer liber.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s