Praga Ziua 1

De ceva timp voiam sa ajung în capitala cehă, dar am aşteptat să se încălzească vremea pentru a putea admira „oraşul de aur” şi noaptea. Dar mai întâi m-am documentat bine despre această metropolă şi iată ce am aflat. Aşezările umane din zonă datează din Paleolitic, iar acum mai bine de 7000 de ani marcau ruta de schimb dintre sudul şi nordul Europei prin Râul Vltava. În jurul anului 500 î.e.n. triburile celte au pus aici bazele Boemiei de astăzi, care a fost asimilată complet la începutul secolului I e.n. de către triburile germanice ale marcomanilor. În secolul al VI-lea, aceştia migrează către sud, lăsând loc slavilor apuseni care ocupă regiunea, tribul ceh fiind cel care cucereşte aproape întreaga Boemie între secolele al VII-lea şi al IX-lea. Primul monarh ceh atestat de documente este Borivoj, care mută reşedinţa în Castelul Praga – cea care e şi astăzi reşedinţa preşedintelui ceh.

Succesorul său, Wenceslas, doreşte ca Boemia să devină un partener egal într-un mai mare imperiu şi din acest motiv iniţiază relaţii diplomatice cu Saxonia, fapt care duce la neînţelegeri cu fratele său, Boleslav, şi, în final, la asasinarea sa. După o vreme e canonizat şi devine sfântul protector al Boemiei. Boleslav schimbă politica şi alipeşte Boemia la Imperiul Romano-German condus de Otto I. Secolul al X-lea înseamnă dezvoltarea comercială a Pragăi, înfiinţarea Episcopiei şi canonizarea primului episcop ceh, Adalbert, care va deveni sfânt al bisericilor cehă, poloneză şi maghiară. În secolul al XIII-lea Boemia devine regat prin Bula de aur a Siciliei şi tot atunci începe crearea unei minorităţi germane puternice în Praga şi împrejurimi. Regele Premysl Otakar al II-lea, sub domnia căruia se întâmplă acestea precum şi o puternică dezvoltare comercială a zonei, este numit „Regele de fier şi aur”. Dinastia sa se stinge însă în secolul al XIV-lea, când tronul trece la dinastia Luxemburg. Urmarea este o continuare a înfloririi oraşului în timpul domniei lui Carol al IV-lea, împăratul care fondează prima universitate din Europa Centrală, Estică şi Nordică (acum îi poartă numele) şi care alătură Nové Město (Oraşul Nou) celor trei oraşe existente, Staré Město (Oraşul Vechi), Malá Strana (Curtea Regală) şi Hradčany. O dată cu încoronarea sa ca împărat al Imperiului Romano-German, Praga devine capitala acestuia, una din cele mai importante puteri ale vremii cu toate beneficiile aferente.

Decăderea oraşului survine după moartea lui Carol, când Preotul Jan Hus, rectorul Universităţii din Praga, îşi ţinea predicile în Capela Betleem în limba cehă pentru a asigura difuzarea cât mai largă a ideilor reformării bisericii. Execuţia lui Hus pentru erezie la începutul secolului al XV-lea duce în anii următori la declanşarea războaielor husite; husiţii se opun urcării pe tron a lui Sigismund, catolic fervent şi „călăul” lui Hus, ca urmare acesta vine la Praga în fruntea unei armate de treizeci de mii de cruciaţi, pentru a obţine capitularea oraşului şi coroana. Însă ţăranii răsculaţi şi soldaţii husiţi, în frunte cu faimosul general Jan Žižka, îl înfrâg pe Sigismund în Bătălia de la Muntele Vítkov; urmează mai multe încercări cruciate de înfrângere a husiţilor, toate încheiate cu eşecuri, dar după moartea lui Žižka unitatea husiţilor se năruieşte. Facţiunea husiţilor radicali e învinsă în cele din urmă în bătălia de la Lipany de o coaliţie a husiţilor moderaţi şi a catolicilor cehi, pentru ca în cele din urmă Sigismund să fie încoronat ca rege al Boemiei.

La sfârşitul secolului al XV-lea, nobilul George de Podebrady, este ales rege al Boemiei atât de catolici cât şi de husiţii, fiind supranumit şi „regele husit”. În timpul domniei sale, Papa organizează  o cruciadă împotriva ereticilor cehi, campanie militară condusă de regele maghiar Matei Corvin, care, după încheierea expediţiei, este încoronat şi rege al Boemiei. Înainte de moarte, George de Podebrady (care n-a abdicat în niciun moment) face o înţelegere cu regele Cazimir al IV-lea al Poloniei prin care următorul rege al Boemiei să fie ales din membrii Dinastiei Jagellon. Când linia acestei dinastii se stinge în secolul al XVI-lea, dinastia Habsburg este cea din care provin noii regi, iar în timpul lui Rudolf al II-lea Praga cunoaşte o nouă epocă de aur, devenind centrul cultural al imperiului. La începutul secolului următor, sub influenţa protestanţilor, conducătorul emite „Carta Imperială a Împăratului” prin care sunt asigurate libertăţi religioase fără egal în Europa acelor vremuri. Numeroşi germani protestanţi emigrează în Boemia; unul dintre ei este contele luteran Thurn, conducătorul celei de-a treia defenestraţii de la Praga, evenimentul ce declanşează Războiul de 30 de ani. Învingătorul, împăratul Ferdinand al II-lea, este încoronat ca rege catolic al Boemiei şi proclamă începerea procesului de recatolicizare a ţinuturilor cehe. Deşi cei mai mulţi lideri protestanţi reuşesc să fugă, un număr important este executat în Piaţa Oraşului Vechi; cei rămaşi vor fi surprinşi de  durităţile campaniei de recatolicizare. Protestanţii sunt obligaţi să retrocedeze toate proprietăţile care au aparţinut vreodată bisericii catolice, sunt interzise toate credinţele necatolice (alternativele fiind convertirea sau emigrarea), limba germană primeşte acelaşi statut cu cel al limbii cehe. După Pacea de la Westfalia, Ferdinand mută curtea imperială la Viena, iar Praga intră într-un proces lent de declin.

Secolul al XVII-lea este considerat Epoca de Aur a evreimii pragheze. Comunitatea numără aproximativ cincisprezece mii de membri, adică aproape o treime din întreaga populaţie a oraşului din acele vremuri. Aceasta formează cea mai mare comunitate ashkenazică din lume în acele vremuri. Rabinul-şef, Judah Loew ben Bezalel, este considerat cel mai mare savant evreu din istoria Pragăi, iar mormântul său din Vechiul Cimitir Evreiesc va deveni un important loc de pelerinaj. În secolul următor, populaţia oraşului creşte neîntrerupt; mulţi locuitori sunt negustori bogaţi care, alături de aristocraţi, înfrumuseţează oraşul cu numeroase palate, biserici şi parcuri, ducând la apariţia unei versiuni a stilului baroc renumită în toată lumea. În timpul domniei împăratului Iosif al II-lea, cele patru aşezări urbane creştine învecinate – Malá Strana, Nové Město, Staré Město şi Hradčany – sunt alipite într-o singură entitate urbană, în vreme ce cartierul evreiesc Josefov va deveni parte a noului oraş abia un veac mai târziu.

Revoluţia industrială a secolului al XIX-lea are un efect puternic asupra Pragăi, întrucât acum apar fabrici noi datorită avantajului proximităţii minelor de cărbuni şi de minereu de fier. Se înfiinţează o nouă suburbie, Karlín, populaţia oraşului depăşeşte în curând suta de mii de locuitori şi se construieşte prima gară de cale ferată. Concomitent, Praga este martora acţiunilor prin care Napoleon Bonaparte proavocă disoluţia Imperiului Romano-German. Valul revoluţionar de la jumătatea veacului, care a zguduie întreaga Europă, atinge în egală măsură şi Praga, iar revoluţia cehă este înăbuşită în sânge. În anii următori, mişcarea naţionalistă cehă, oponentă a mişcării similare a germanilor, ia o amploare deosebită şi preia controlul asupra Consiliului Orăşenesc. Moştenitor al tronului austro-ungar, Franz-Ferdinand d’Este, este în favoarea transformării Monarhiei Dualiste în Monarhie Tripl[ Austro-Ungară-Cehă, dar pe 28 iunie 1914 el şi soţia sa sunt asasinaţi la Sarajevo. Asasinatul este pretextul declanşării Primului Război Mondial; înfrângerea Austro-Ungariei duce la dezmembrarea imperiului şi la apariţia pe harta politică europeană a noi state. Teritoriile cehe şi slovace se unesc în Cehoslovacia, cu capitala la Praga, care continuă să se dezvolte din punct de vedere urbanistic şi economic.

În timpul ocupaţiei naziste, Praga este unul dintre puţinele oraşe mari europene iertate de bombardamentele aeriene, dar locuitorii capitalei sunt persecutaţi şi oprimaţi. Insurecţia se declanşează pe 5 mai 1945, iar rezistenţă cehă, cu sprijinul temporar al unor unităţi ale Armatei Ruse de Eliberare, se ridicat la luptă împotriva trupelor de ocupaţie; însă după capitularea oficială a Germaniei, sovieticii iau cu asalt Praga, astfel că luptele continuă în oraş şi în restul teritoriului ceh. Etnicii germani din Praga (şi din restul Cehoslovaciei de altfel) reuşesc să fugă sau sunt strămutaţi în lunilor următoare.

După război, Praga redevine capitala Cehoslovaciei. Deşi Armata Roşie părăseşte teritoriile în câteva luni de la terminarea conflagraţiei, ţara rămâne sub controlul politic strict al Uniunii Sovietice. Lovitură de stat comunistă asigură preluarea puterii de aliaţii politici ai sovieticilor; viaţa intelectuală liberală pragheză suferă sub regimul totalitarist, în ciuda unor eforturi notabile ale noilor autorităţi pentru renovarea monumentelor avariate de luptele celui de-al Doilea Război Mondial, ca şi de sprijinire a culturii de masă. Scriitorii cehoslovaci, la cel de-al patrulea congres al breslei, iau o poziţie foarte critică la adresa regimului şi îl provoacă pe noul Secreta General al comuniştilor cehoslovaci, Alexander Dubček, să proclame un nou curs al politicii interne. Astfel începe scurta perioadă a „socialismului cu faţă umană”, cunoscută cu numele de „Primăvara de la Praga”, care urmăreşte reformarea democratică a instituţiilor statului comunist. Uniunea Sovietică şi aliaţii săi din Pactul de la Varşovia, cu excepţia notabilă a României, reacţionează violent la astfel de „erezii”, ocupă militar ţara şi opresc cursul reformelor.

În 1989, după căderea Zidului Berlinului şi victoria Revoluţiei de Catifea, Cehoslovacia se eliberează în cele din urmă de influenţele comuniste şi sovietice, iar Praga înfloreşte încă o dată în condiţiile noilor realităţi economice şi sociale din ţară. În 1993, după dizolvarea paşnică a federaţie cehoslovace, Praga rămâne capitala noului stat, Republica Cehă.

Aşa ar suna pe scurt istoria unui oraş care a cunoscut momente de măreţie şi decădere, istoria unei naţiuni care, aşa cum scrie într-unul din pliantele informative, „după desprinderea de Imperiul Austro-Ungar a devenit una din cele mai puternice din Europa, dar patruzeci de ani de comunism au distrus aproape tot: abilităţile noastre, caracterul nostru, încrederea noastră în propriile forţe, industria noastră. Acum ne-am recâştigat libertatea, dar o apreciem sau nu?”. Pentru a simţi puţin din spiritul Pragăi dincolo de centrul istoric, după ce cobor din tren în Hlavní Nádraži merg pe jos până la hostelul la care am rezervarea, numit SPUS. Călătoria cu trenul nu mi-o amintesc foarte bine, pentru că am dormit mare parte din timp. Îmi amintesc însă că am avut ceva probleme la graniţă, unde a trebuit să arăt şi paşaportul, nu doar buletinul; ar trebui să se familiarizeze lumea şi cu actele noastre, că doar suntem de mai bine de jumătate de an in UE.

Drumul de mai mult de şapte kilometri până la hostelul la care am găsit cameră foarte ieftină (190 coroane pe noapte, la un curs de 28 czk un euro – faceţi voi calculul) şi consideraţiile asupra a ceea ce aveam să văd mai târziu duc la concluzia că Praga parcă e constituită din două oraşe total diferite. Coaja se aseamănă foarte mult cu Bucureşti: prăfuit, cu găuri în străzi (cu excepţia arterelor principale) şi trotuare, şoferi nesimţiţi, mizerie, ţigani (mulţi), miros de urină pe la toate colţurile, cartiere triste şi cenuşii. Al doilea, miezul, poate fi considerat una din cele mai frumoase capitale europene: cochet, grandios, cu mult bun-gust, aranjat, periat, curat, strălucitor. Centrul înseamnă clădiri superbe, poduri deosebite, arhitectură ca artă şi stil, arii pietonale întinse, spaţii verzi, fântâni, centre culturale, centre comerciale, magazine de suveniruri, baruri, terase, restaurante şi, evident, moştenirea istorică. Cu alte cuvinte, cehii ştiu să-şi vândă marfa, iar faptul că turismul este încurajat să devină o sursă importantă de venit se reflectă în multitudinea de limbi pe care le aud vorbite pe stradă. Metode diverse de tururi ale oraşului (în maşini de epocă, în microbuze descoperite, în caleşti, în trenuleţe), centre de informare turistică la tot pasul, oameni dispuşi să te îndrume, vânzători amabili, monumentele istorice îngrijite şi cu posibilitatea de ghidaj, vaporaşe pe Vltava, tot ce vrei. Un tur complet al oraşului, ce include în cele şase ore trei feluri de meniu tradiţional ceh, costă 1000 czk (cu reduceri pentru studenţi şi vârstnici) şi te plimbă cu explicaţii complete prin zonele cele mai importante din centru.

Văzând acestea, mă întreb de ce la noi nu se poate? Şi noi avem ce arăta într-o capitală precum Bucureştiul, conţinut există, dar ambalajul este jalnic. Şi noi şi cehii am fost sub preş sovietic, şi noi şi ei a trebuit să conducem o revoluţie a mentalităţii şi educaţiei, mafia rusă a avut tentacule peste tot – ei de ce au putut şi noi nu? De ce la noi Dâmboviţa trebuie să fie veşnic jegoasă şi la ei Vltava e limpede? De ce la noi Lipscanii arată aşa cum arată şi la ei tot centrul istoric e perfect prezervat? De ce la noi nu se scutură praful de pe exemplarele din Muzeul Antipa, care zac acolo degradându-se necontenit, iar ei ne dau lecţii prin superbul Muzeu Naţional? De ce la noi mersul cu metroul sau RATB-ul e o adevărată aventură, mai ales pentru un provincial (nu mai spun străin) şi la ei e o plăcere? DE CE?! Da, şi la ei sunt ţigani (unde nu sunt?), da, şi la ei sunt cerşetori, borfaşi la colţuri (casele de schimb valutar fiind cel mai bun exemplu), hoţi de buzunare (în gară chiar ai atenţionări în această privinţă) şi oameni needucaţi sau rău-voitori. Şi totuşi ei reuşesc să compenseze aceste neajunsuri prin imaginea pe care o arată turistului – o imagine care-l determină să revină şi să-l laude. În fine, de filosofat pe tema asta aş putea scrie o sută de pagini…

După ceva timp de mers prin soare, ajung în sfârşit la hostel, într-o zonă relativ nouă şi liniştită a capitalei dacă ţinem cont de blocurile noi şi înalte de pe-o parte a străzii principale, cu linia de tramvai şi de vilele de pe cealaltă parte. Faptul că e departe de centru are dezavantajul că trebuie să iei metroul cam 10 minute până acolo, dar avantajul că e linişte şi pace, plus că preţurile din zonă sunt mult mai mici. Ciudată este totuşi alegerea amplasării acestui hostel, căci de la geam mă întâmpină priveliştea unui vechi cimitir acoperit de iederă, în care încerc ulterior să intru (deh, obsesiile mele), dar e încuiat. Mă bucură faptul ca hostelul este curat şi curăţat în permanenţă, iar recepţioneri amabili mă înarmează cu o hartă de obiective turistice şi un ghid al mijloacelor de transport în comun. Foarte aproape se află o pensiune la care se mănâncă la preţuri decente, o pizzerie şi, chiar lângă gura de metrou Ládví (3 minute de mers pe jos), un centru comercial cu sedii de bănci, magazine diverse şi supermarket.

După ce mă cazez, atac gura de metrou. Trebuie să recunosc că au un mod destul de ciudat de a taxa biletele (care-s comune pentru toate mijloacele de transport): nu la număr de călătorii, ci la timp şi la zona în care se poate circula. De exemplu, cele mai ieftine bilete (20 czk) sunt de 75 de minute şi acoperă zona 3, adică oraşul Praga fără suburbii. Dacă eşti în metrou şi expiră biletul compostat, trebuie să cobori şi să compostezi altul. Dacă te dai jos după, să zicem, douăzeci de minute, te poţi sui în orice alt mijloc de transport până îţi expiră biletul, fără a composta din nou. Cel mai „mare” bilet e de 15 zile şi costa 320 czk, ceea ce e destul de scump. În plus, trebuie să compostezi bilete speciale pentru animal în lesă, pentru bagaj mai mare de o anumită dimensiune şi pentru cărucioare goale; nu se compostează pentru animale ţinute în cuşti, pentru cărucioare cu copil şi pentru biciclete, dar acestea din urmă sunt admise numai în metrou. Părţile bune ale acestui sistem sunt că vehiculele vin repede (la metrou am stat cam 3 minute în timpul săptămânii şi 5 duminica, cu altceva nu apuc să merg), sunt moderne, există curse de noapte la tramvaie şi poţi da biletul altcuiva daca nu mai ai de mers cu el până expiră.

Cobor la Muzeul Naţional, o superbă clădire pe care o voi vizita mâine şi despre care sper să fie la fel de reuşită pe dinăuntru cât pe dinafară. Mergând pe străzile din Oraşul Nou, dau de Biserica Sfântul Ştefan, în care pot arunca o privire doar de după grilajul care o ferecă. În apropiere se află Primăria Nouă, o frumoasă clădire uşor barocă, străjuită de unul din multe turnuri specifice oraşului. De aici încerc să intru în frumoasele biserici Sfântul Ignaţiu şi Sfântul Chiril, dar în prima se ţine slujbă, iar a doua este închisă. Acesta e momentul în care hotărăsc să amân tura de biserici frumoase pentru o a doua vizită la Praga, probabil în toamnă, şi să mă concentrez momentan pe obiectivele cele mai importante. Foarte repede, întrucât centrul nu este mare şi e plin de străduţe care te scot rapid în orice punct, ies la malul Râului Vlatva. Chiar la Podul Jiráskuv se află deosebita construcţie futuristă numită Casa Dansului. Tot de aici pot să observ că toate clădirile care străjuiesc malul sunt absolut splendide, pline de culoare şi personalitate, integrându-se totuşi într-un mod armonios. Din fericire, vremea însorită şi caldă, dar vântoasă, pune în valoare toate aceste aspecte.

Merg în amonte pe lângă mal şi ajung la Teatrul Naţional, altă clădire superbă, împodobită cu coloane, statui, picturi şi jardiniere cu nişte flori de un roşu aprins, care contrastează cu bejul vechi al zidurilor. Acum părăsesc cursul apei şi mă îndrept către capătul Scuarului Wenceslas, pe care l-am mai admirat o dată din capătul opus care dă la muzeu. Se pare că aici este locul de întâlnire al întregii suflări pragheze, atât turişti cât şi tineri de toate vârstele. Îmi urmez drumul pe străduţele înguste, atât de asemănătoare cu cele germane sau italiene. Un minus aici pentru urbanişti: deşi pavajul format din mozaic de piatra, cam de 5 pe 5 centimetri, care este prezent cam în tot centrul Pragăi, arată într-un mod plăcut şi pare o idee bună, ei bine nu este deloc! E pentru picioarele care au mult de umblat cam ca piatra cubică pentru cauciucuri. Deja simt primii ghimpi în tălpi şi, of, mai am atâta de umblat….

Următorul obiectiv este Teatrul de Stat, la balcoanele căruia atârnă pânze cu reclamă la viitoare piese. De aici se iese relativ repede la Piaţa Jan Hus, unde se află Primăria Veche cu impunătorul său turn, maiestuoasa şi gotica Biserică Tyn (pe care o prind închisă şi nici nu o mai pot vizita până plec, fiind deschisă doar de marţi până sâmbătă) şi eleganta Biserică Sfântul Mikuláŝ. Înaintez pe luxosul Bulevard Parizian, care îşi merită numele pe deplin, ce trece pe lângă Sinagoga Veche, una din cele cinci din Praga, închisă la ora târzie la care ajung, la fel ca şi Cimitirul Evreiesc de alături. Îmi tot spun: data viitoare. Admir în continuare clădirile pline de bun-gust, până când paşii mă poartă în Piaţa Republicii. Aici se află Prefectura, o superbă clădire modernă şi luminată, în contrast plăcut cu alăturatul Turn al Pulberii, întunecat şi taciturn, dar care veghează asupra uneia din cele mai importante şi luxoase artere comerciale, compusă din străzile Na Příkopĕ şi Ovocný. Tot în Piaţa Republicii se desfăşoară Sculpture Grand Prague 2007, o ciudată expoziţie de artă stradală, şi, din fericire, un supermarket Billa, de unde îmi pot cumpăra ceva de mâncare.

Dar niciodată nu voi mai cumpăra de acolo salate preparate. De ce? Iau de patru feluri: două nu mi le închide bine fătuca de la stand, una e insipidă, iar ultima este mai picantă decât orice închipuire, încât nici măcar pâinea cu seminţe nu drege focul din gura şi de pe gâtul meu. Cu chiu cu vai, îmi iau cina extra-hot pe o bancă, în apropierea unei alte „expoziţii” ciudate: bucăţi de zid din cărămizi pictate prin cumpărarea cărora (100 czk bucata) lumea contribuie la ajutorul copiilor cu handicap. Foarte frumoasă iniţiativă, mai ales ca arată chiar artistic. Deşi mă dor deja îngrozitor picioarele, îmi spun că nu trebuie să scap ocazia unor night-shots, aşa că mă mobilizez imediat cum cade întunericul pentru a prinde imagini ale  unei capitale superbe pe timp de noapte. Reiau câteva dintre rutele de pe lumină: surprind Piaţa Jan Hus, cu cele două biserici şi Primăria Veche, Prefectura şi Turnul de Pulbere, Scuarul Wenceslas cu Muzeul Naţional din capăt, Teatrul Naţional şi cheiul Vltavei, cu Podul Carol şi Castelul Pragăi de departe.

După această tură nocturnă şi după ce cumpăr două mici suveniruri (aş vrea să iau ceva mic şi drăguţ din celebrul cristal de Boemia, dar preţurile sunt destul de prohibitive dacă nu ai venit pus pe cheltuieli mari), mă îndrept grăbită către gura de metrou Muzeum; nici nu îmi dau seama când a trecut timpul şi se apropie miezul nopţii, moment din care nu mai circulă metroul, doar acele tramvaie speciale. Din fericire prind un tren (şi cred că nici măcar pe ultimul), coborât abia târându-mi picioarele şi ajung frântă la hostel. Mâine va fi o nouă zi cu multe obiective de atins, sper numai să mă ţină puterile. Intru în camera de opt persoane în care stau, fac un duş rapid şi cad bolovan.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s