Historisches Museum, Alte Rathaus & Reichstags-Museum şi prin Regensburg

Azi e duminică. Şi cred că prima zi cu adevărat frumoasă de când am revenit. Asta nu poate însemna decât un singur lucru: ieşit la plimbare. Primul obiectiv este ceva ce văzusem de câteva ori din autobuzul 1, pe drumul de la Donau-Einkaufszentrum, şi despre care m-am întrebat ce-ar putea fi cu aşa dimensiuni. Mă edific astăzi, este vorba de Sankt Cäcilia Pfarrkirche, o biserică catolică destul de impresionantă ca dimensiuni ridicată la sfârşitul secolului al XIX-lea pe ceea ce se numeşte acum Weiβenburg Strasse. Biserica neo-romană, ce păstrează câteva elemente gotice (arcele, mai ales în interior, şi structura rozetelor), este plăcută ochiului mai ales prin exteriorul său, împodobit cu un turn deosebit. Interiorul, după ce intri printre nişte coloane aparente din dreptul uşilor interesant şi cu gust decorate, este într-o anumită măsură dezamăgitor, prin faptul că e nou şi foarte simplu. Nici măcar picturile dintr-o nişă înaltă nu sunt cine ştie ce artistice. Impresionează însă acelaşi lucru ca şi afară: spaţialitatea.

De aici plec spre Dachauplatz, pentru a vizita, în sfârşit (de când tot spun că ajung şi aici?…), Historisches Museum. Tocmai când mă caut de mărunţi şi de legitimaţia de student, tipa de la intrare îmi atrage atenţia asupra foii A4 de la ghişeu pe care scrie mare: Eintritt frei. A, păi dacă e gratis, nu insistăm… Muzeul e mai mare decât pare la prima vedere şi ocupă trei niveluri. Pe primul sunt expuse vestigii datând în special din perioada taberei romane care a fondat oraşul (bucăţi din zid sau din coloane, inscripţii, vase ceramice şi din sticlă, monede, unelte, arme, bijuterii, oase de animale domestice, obiecte decorative, statuete din bronz şi multe altele) şi din perioada ecleziastică medievală (mai ales statui, vitralii şi obiecte de cult care au ţinut de catedrală sau de alte biserici, dar şi două cripte, din care una „populată” şi două cranii).

Tot la acest nivel aflu de ce nu am reuşit cu nici o ocazie să intru în Sankt Salvador Minoritenkirche aflată chiar lângă muzeu: accesul se face numai de aici, căci biserica face oarecum parte din el, fără să mai aibă rostul ei iniţial. Din câte pare, poate doar cu ocazii deosebite îşi mai exercită rolul de lăcaş de cult. Realizată în stil gotic, este una dintre cele mai luminoase biserici în care am intrat (dacă nu chiar cea mai luminoasă); la asta contribuie vitraliile dese, nepictate şi foarte înalte din zona altarului, dar şi alte ferestre de-a lungul pereţilor laterali. Acestea sunt enorme mai ales pentru că întreaga biserică este o enormitate, evident una foarte importantă la vremea sa. Ţinând cont că bazele ei sunt puse la jumătatea secolului al XIII-lea, se mai păstrează doar fragmente din pictura iniţială (în mare parte refăcută), câteva situându-se şi pe tavanul înalt. În rest, pereţii sunt plini de pietre funerare aliniate, de câteva statui şi clopote, unul dintre ele masiv şi bine conservat.

Al doilea nivel este dedicat legăturilor culturale şi istorice ale Regensburgului cu alte oraşe europene (Roma, Veneţia, Praga, Cracovia, Bamberg etc.), printr-o galerie de imagini ce înfăţişează similitudini arhitectonice şi artistice, precum şi prin expunerea de diverse obiecte: tapiserii, decoraţiuni, obiecte de uz casnic, încălţăminte, monede şi multe altele. Al treilea nivel prezintă Biserica, Arta şi Cultura în vechiul oraş; sunt etalate în primul rând picturi pe lemn, sculpturi (unele pictate) tot din lemn, obiecte de cult (deosebită o mică bucată de fildeş), chiar fragmente din pereţi bisericeşti, cărţi şi sigilii.

După ce ies din muzeu, mai rătăcesc o vreme pe străduţele centrului şi admir oraşul care  prinde viaţă sub razele soarelui. Observ că imediat cum se ating 200C, cum se face coadă peste tot la îngheţată. Nemţii ăştia… Ajung în plimbare în Rathhausplatz şi îmi amintesc că Alte Rathaus şi Reichstags-Museum se pot vizita, aşa că o tura pare bine-venită. Cum tocmai începe turul în engleză, nu mai apuc să cumpăr bilet, urmând să iau la ieşire, numai că ghidul nu se gândeşte că vom termina după ora 16, când la casă se închide. Şi uite-aşa vizitez şi al doilea muzeu pe gratis, ca un român mândru ce sunt. În vechea primărie văd două camere. Prima este Camera Electorilor, unde se întruneau cei care aveau un cuvânt greu de spus în alegerea împăratului; aceasta se întâmpla în perioada Imperiului Sfânt Romano-German (care, după cum ironiza Voltaire, nu era nici sfânt, nici roman, nici imperiu) când succesiune la tron nu se făcea pe baze ereditare, ci electorale; tot aici se întâlneau şi mai-marii oraşului pentru a decide soarta acestuia. Camera cochetă şi destul de practică are drept ornamente un ceas cu o singură limbă (două erau o prea dificilă complicaţie pentru secolul al XIV-lea de când datează) şi cu patru arte reprezentate în colţuri, respectiv un tablou înfăţişând cinci virtuţi care să le amintească demnitarilor de prorpiul lor rost. Cea care le patronează este Justiţia, înfăţişată cu ochii larg deschişi (şi nu oarbă), pentru că se considera că într-un oraş-stat liber precum Regensburg dreptatea se face uitându-te la locuitori. A doua cameră, o splendidă încăpere cu pereţii manufacturaţi din combinaţii de diverse esenţe lemnoase, era dedicată colectării de taxe şi contabilităţii medievale.

Vizitez apoi muzeul dedicat dietelor Imperiului Romano-German, a cărui sală principală a fost iniţial construită pentru baluri şi alte evenimente mondene. Dar din 792 şi până la începutul secolului al XIX-lea, aici s-au ţinut o mare parte din dietele imperiale. Chiar şi după încetarea dietelor, au continuat să se întrunească principi şi ambasadori ai diverselor ţări cu interese în zonă şi tot în acest loc se pu bazele unei prime forme de parlament în Europa; din acest motiv, clădirea e considerată printre cele mai importante din Germania de azi. Sala este enormă şi fără susţinere pe coloane, o mare realizare la momentul respectiv. Deasupra uşii se află emblema oraşului cu două chei încrucişate, iar deasupra scaunului împăratului, ca şi la intrarea în muzeu şi în multe alte locuri, troneaza simbolul habsburgic al acvilei bicefale. Acest scaun se află situat pe patru trepte, în locul cel mai înalt. Cu două trepte mai jos se situau electorii împăratului: cei ecleziastici (arhiepiscopi) pe stânga, şi cei laici (principi) pe dreapta. Cu încă o treaptă mai jos stăteau oamenii de vază, care aveau ceva de spus în cadrul imperiului, aşezaţi pe câte un rând pe stânga (episcopi) şi pe dreapta (duci, conţi). Jos de tot, lipsiţi de trepte, dar pe scaune tapiţate în partea frontală a sălii, stăteau cetăţenii de vază ai imperiului: cei clerici pe stânga şi cei laici pe dreapta. În spate de tot, pe scaune simple, şedeau cetăţenii importanţi ai oraşului liber Regensburg. Aceasta era ierarhia. Aici s-au decretat legi, s-a discutat Bula de Aur, s-au dat edicte, s-au pus la cale acţiuni defensive sau ofensive împotriva otomanilor în cadrul dietelor ce durau săptămâni întregi.

Sala alăturată, numită Camera Principilor sau Camera Ambasadorilor, s-a adăugat ulterior, pentru ca multe dintre negocieri să se ţină în cadru mult mai restrâns. Acum sala e uneori folosită pentru nunţi şi este împodobita cu şase piese de tapiserie extraordinar manufacturate în ceea ce priveşte detaliile: trei dedicate reginei cartagineze Dido şi lui Eneas, iar trei generalului roman Publius Cornelius Scipio Africanus Major, învingătorul conducătorului cartaginez Hannibal.

De aici cobor într-un mic muzeu ce conţine hărţi, un glob geografic, manuscrise, câteva steme şi câteva arme, apoi intru şi mai adânc, la Camera de Tortură. Mai frumos numită prin termenul de „interogare dureroasă”, tortura era folosită pentru smulgerea de confesiuni, întrucât legea nu permitea condamnarea în lipsa confesiunii. Conform unor legi care pot fi considerate o primă formă de cod penal, elaborate în 1523 şi destul de moderne pentru vremea respectivă, un om nu putea fi considerat vinovat în lipsa mărturiei a cel puţin doi martori (sau a unui martor coroborată cu alte dovezi evidente, materiale), deci se pornea oarecum de la prezumţia de nevinovăţie, iar confesiunea smulsă în sala de tortură, şi auzită de judecătorii (doi la număr) care stăteau în spatele unui perete lângă torţionari, trebuia repetată mai târziu într-o sală de judecată. Dacă cei doi judecători nu puteau lua o decizie, ei trebuiau să consulte o universitate. Legea permitea şi posibilitatea achitării şi era aceeaşi indiferent de rangul sau funcţia în oraş a acuzatului. Această lege a funcţionat în jur de un sfert de secol, iar înlocuitoarea sa va face această diferenţă, fiind deci mai puţin dreaptă. Cum se desfăşura tortura… Prizonierul era adus în antecameră, i se prindeau mâinile între nişte bucăţi de lemn şi era lăsat acolo o vreme. Apoi revenea în cameră şi i se prezentau pe rând instrumentele, în ideea terorii psihice. Dacă nu confesa după aceasta, i se aplica tortura fizică, ce se baza în special pe întinderea până la marginea deteriorării permanente a oaselor, muşchilor şi ligamentelor. La vremea respectivă se cunoşteau suficiente date medicale despre aceste părţi ale corpului pentru a fi întinse cu cinci-zece procente fără o afectare permanentă. O altă politică era lipsă rănilor deschise, prin urmare nici un obiect de tortură nu avea vârfuri ascuţite, ci doar rotunjite, fiind suficient pentru a provoca durere fără vărsare de sânge. În timpul torturii, în cameră se afla permanent şi un medic pentru a supraveghea aceste reguli.

Lângă cele două camere se depozitau dispozitive de tortură în public pentru fapte mai uşoare, precum un podium pe care erau agăţaţi condamnaţii de gât, la o înălţime direct proporţională cu gravitatea faptei, şi lăsaţi să atârne sub propria greutate, fără să se sugrume. Dintre faptele majore, care ajungeau la tortură intensă, se pare că erau cam între patru şi zece cazuri pe an. În aceeaşi zonă se afla şi temniţa, cu celule din mai multe perioade. Cele mai vechi descind în subteran, altele mai noi s-au construit peste acestea, majoritatea joase (încât omul nu poată sta în picioare) şi cu lanţuri prinse de podea.

De aici trec într-o curte interioară în care apar câteva tunuri imense şi muniţie pentru ele, dar şi o balanţă cu rol de cântar. La cât de mare este ai zice că inerţia mecanismelor e puternică, însă reglajul frizează perfecţiunea; constat marea sa sensibilitate prin aşezarea telefonului mobil pe unul dintre talere – înclinarea se face imediat. Evident, nu poate spune masa unui obiect, dar era intens folosită pentru compararea de mase între diverse mărfuri, în special cantităţi de sare. Din curtea interioară se mai intră într-o celulă de detenţie care, la o primă vedere, pare mai blândă decât restul: se află la suprafaţă, este înaltă şi are lumină naturală printr-o fereastra, plus un perete alcătuit mai ales din bare de lemn prin care se poate comunica. „Blândeţea” acestei celule este justificată prin faptul că ea adăpostea ultima noapte a condamnaţilor la moarte. Frumos, nu?

Părăsesc acest ansamblu de muzee, mă îndrept spre malul Dunării şi merg de-a lungul său până la Herzogspark, o frumoasă grădină botanică pe care am mai văzut-o şi prin martie, când dădeau primii muguri. Deşi am tot zis că voi reveni să o văd înverzită şi înflorită, abia acum ajung la ea. Florile, în special trandafirii, sunt superbe, ca să nu mai spun de cât de bine sunt îngrijite. Evident, lângă fiecare tufă de trandafiri, lângă fiecare parcelă de mai ştiu eu ce alte flori, lângă fiecare arbore sau arbust şi chiar şi lângă fiecare grupare de pietre se află o tăbliţă cu numele şi o scurtă descriere. De-a lungul unei porţiuni din zidul care înconjoară grădina este format un culoar verde de iederă şi alte plante agăţătoare, o adevărată oază de refugiu faţă de razele soarelui. Observat că şi aici se face plajă pe iarbă, dar decent, nu ca în München. Tot pe iarbă oamenii stau la picnic sau se joacă cu copiii, mai joacă un badminton, mai aleargă cu câinele. O duminică însorită într-o lume de verdeaţă.

După ce plec de aici, în maxim zece minute, intru aproape fără să vreau în Stadtpark. Cum nu face parte din plan şi deja mă dor teribil picioarele, nu-i dau ocolul, ci doar îl traversez, oprindu-mă pe alocuri. Aleile sunt pline de oameni de toate vârstele care-şi plimbă câinele sau copilul; unii se dau pe role, alţii călăresc biciclete, câţiva joacă cricket, foarte mulţi stau la o terasă. Sunt oameni care hrănesc raţele sălbatice sau peştii (nişte monştri de peşti, mai mari decât raţele, norocul lor că peştii aia nu mănâncă raţă pe varză) sau oameni care pur şi simplu stau pe o bancă, pe marginea unei fântâni arteziene ori pe iarbă, bucuroşi de vremea frumoasă. Trag aer în piept, mânânc două piersici şi mă îndrept spre Alberstrasse să iau autobuzul, întrucât mi-a ajuns plimbarea făcută deja. Dacă eram inspirată, aş fi luat bicicleta, dar nu mă aşteptam să ţină vremea însorită şi uscată toată ziua.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s