Artmania ziua 3: Biserica fortificată Cisnădioara, Muzeul de istorie, Catedrala Ortodoxă, Biserica Evenghelică, Luna Amară, Viţa de Vie, After Forever, Iris

Şi astăzi mă trezesc destul de devreme după un somn beton, primul obiectiv fiind biserica fortificată de la Cisnădioara. Urcat dealul, care nu e chiar atât de solicitant pe cât susţin unii, mă uit să văd unde se plăteşte, nu găsesc, aşa că intru moca. Probabil că or crede că-s cu grupul de copii de la tabăra care vizitează şi ei în acelaşi timp. Adevărul e că am şi figură de profesor, cu cei mulţi cercei… În fine, am intru fără să plătesc, ruşine să-mi fie. Cinci minute, apoi trece. Biserica este, aşa cum îmi spusese Mihaela, goală pe dinăuntru, doar cu câteva tablete scrise şi nişte nume pe pereţi. În curând are să se umple, întrucât deja se montează scaunele şi băncile pentru acusticul de diseară. Dau şi un tur în jurul clădirii, pe lângă zid, de unde se văd tot Sibiul şi împrejurimile, din păcate la acea oră cam în ceaţă sau smog. Plec apoi cu toate bagajele, ca şi ieri, în Cisnădie, de unde ajung în Sibiu. Trecut pe lângă pistele pentru concursul de enduro (păcat că n-am timp să asist, sunt nişte bijuterii de motoare acolo) şi iată-mă din nou în Piaţa Mare. Pentru că rucsacul meu un pic mai mic decât mine nu ţine neapărat să vadă Sibiul, îl las la doi oameni foarte amabili de la organizatori – deci mulţumesc Kătală, mulţumesc Cynyc, rămân veşnic datoare – aţi salvat un om mic de la o cocârjare sigură. Apoi plec să mai văd câte ceva şi poate să mănânc o pizza care se face în mai puţin de 30-40 de minute.

În apropierea Palatului Brukenthal se află Muzeul de Istorie, care nu îmi scapă. Deşi destul de mic, adăposteşte ceramică de la sfârşitul epocii bronzului, vestigii romane, arme din evul mediu şi o colecţie de pictură realizată de artişti români. Toate foarte interesante, însă altceva aş vrea să menţionez. Şi ieri, şi azi, prin muzee cea mai mare parte a vizitatorilor este formată din rockerii veniţi la festival – da, noi, nespălaţii, beţivii, drogaţii, rupt-blugii, lăţoşii, găuriţii, sataniştii, dezaxaţii şi multe alte apelative auzite de-a lungul vremii – da, noi ăştia, suntem printre cei interesaţi de artă şi cultură. Poate cu ocazia asta îşi mai pierd unii, cât de puţini, ochelarii de cal. Vizitez apoi Catedrala Ortodoxă şi Biserica Evanghelică, după care mă înfig la o terasă.

Pentru că la terasa aceea nu mai sunt mese la care să se servească mâncare şi mie-mi este teamă că rămân, ca ieri, nemâncată, merg la o masă ocupată de doi tineri şi obţin permisiunea de a mânca alături de ei. Chelnerul prinde mişcarea şi când vine după comandă întreabă dacă separat – o premieră aici, foarte comun în Germania şi de neconceput în Italia. Pizza, o Capricciosa imensă cu ingredientele mele preferate (ceapă călită, măsline şi ciuperci), este delicioasă şi sincer nu ştiu unde încape. Iar faptul că este adusă rapid, ca şi luatul comenzii şi, apoi, nota, contribuie la un bacşiş mai mare de 10%. Sigurul lucru pe care l-aş avea de reproşat pizzeriei a fost ketchup-ul de pe masa – dragi copii, ketchup la pizza e cea mai mare insultă pe care o poţi adresa unui italian, e de-a dreptul blasfemie şi în Italia aţi primi pedeapsa capitală. După pizza, merge tare bine o limonadă alături de câţiva cunoscuţi, ca să mai treacă vremea până la concerte.

Astăzi se începe la fix, cu Luna Amară. I-am mai văzut o singură dată în concert (cred că în deschidere la Paradise Lost, dar e posibil să mă înşel), iar de ascultat altfel nu am făcut-o. Din câte observ, nici nu am pierdut mare lucru, totuşi un plus este trompeta şi faptul că îmi par mai agresivi decât ultima, şi singura, dată când i-am văzut. De la cunoscătorii de lângă mine, aflu că mărirea dozei de agresivitate s-a făcut de curând. Oricum, mie nu-mi spun nimic şi nici nu am reţinut vreun titlu de piesă.

La fel de multe îmi spun şi Viţa de Vie, mai ales după Fenomental încoace. Oamenii încearcă să agite publicul, nu ştiu însă cu câtă reuşită până la Basul şi cu toba mare şi Liber. După cum ziceam, pentru mine sunt cam zero. Când merg până la baie, observ că majoritatea celor atenţi sunt puştani de 12 – 16 ani, care mai de care de pierce-aţi şi cu creste cât mai înalte şi mai colorate; doar doi, o tipă (cu fusta până la fund) şi-un tip, se iubesc nevoie mare, lângă unul din gardurile scenei – oameni buni, get a room! Cetăţenii „serioşi”, aşa cum ar trebui să fiu şi eu, sunt frumuşel la o bere, la o bârfă.

De fapt, motivul pentru care mă fixez şi astăzi în faţa scenei sunt cei de la After Forever. Până acum nu i-am ascultat în mod expres, deşi am auzit ocazional piese de-ale lor; doar ultimul album l-am frunzărit şi mi-a sunat bine, aşa că eram chiar curioasă cum se aude live. Cum se aude? Ei bine, fără să exceleze (şi nici nu cred că o vor face vreodată), sună profi de la un cap la altul. Mai devreme mi-a arătat-o Morrison de la o terasă pe solista Floor şi primul gând a fost „câtămai iapa!”. Adevărul e că-i înaltă şi bine făcută gagica, unde mai pui că dotată şi cu o voce frumoasă. Păcat însă că trupe ca aceasta sunt multe, prea multe. Olandezii cântă corect şi ştiu să facă atmosferă, cea ce îmi place fără să mă transforme în fan. Merită totuşi câteva şanse, poate că acum le voi asculta şi restul albumelor. Ar fi fost extraordinar dacă pe piesa Who I Am ar fi prestat, ca pe album, Doro (cine mă ştie, ştie şi faptul că-s o mare fană a nemţoaicei). Dar bănuiesc că ar fi fost prea mult la tarif. Per total, un show drăguţ, care ar fi meritat să fie cap de afiş, dar din fericire reuşesc să-l văd tocmai pentru că-i aşezat în program aşa cum e. Suprapus fiind cu acusticul de la Cisnădioara, nu ajung şi acolo, în special pentru că oricum m-am băgat în cheltuieli mari cu venitul la Artmania şi plecatul înapoi în Germania. Acum începe şi ploaia care ne-a ameninţat tot weekend-ul, încă de când veneam şi eram pe la Buşteni. Cu puţin noroc, nu se descarcă cerul aşa cum ar pute, ci doar ne stropeşte un pic – evident, grija cea mai mare îmi este camera foto, ca eu nu mă stric de la apă (ce să mă mai stric, că-s deja stricată).

La Iris nu mai stau, pentru că nu ştiu cât timp îmi ia pe jos până la gară cu rucsacul în spate. Ajunsă la acolo, constat că mai puteam sta lejer vreo 20 de minute, dar asta e, să completeze aici cu impresii şi fotografii altcineva. Plec cu rapidul de 23:43 spre Bucureşti, fără să mai prind bilet cu loc, dar având o baftă teribilă la stat jos tot drumul. Ca o concluzie finală, festivalul, fără să fie o totală şi absolută reuşită, a fost relaxant şi o ocazie de a reîntâlni mulţi prieteni şi de a mă simţi excelent. Pe ediţia viitoare!

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s