Regensburg – Bucureşti

Marţi, 12 iunie, mă bucur şi nu ştiu cum să fac să treacă mai repede timpul, pentru că în jur de ora 18 trebuie să mă prezint în faţa gării, de unde mă va prelua autocarul Atlassib cu destinaţia România. În sfârşit, mai e puţin timp şi-mi voi puteea revedea rudele şi prietenii, ca să nu mai vorbesc de motivul principal al vizitei mele în ţară timp de vreo două săptămâni: festivalul Artmania de la Sibiu. Mă ajutat Alexandra să­-mi duc bagajele la gară, unde autocarul soseşte pe la 18:15, tocmai bine.

De cum urc în autocar pot să jur că e de români – cuiva i se pare că ducem lipsă de cultură muzicală, aşa că ţine neapărat să ne împărtăşească acordurile de manele de pe telefonul său. Ce bine că am mereu mp3-player-ul cu mine… Bună inspiraţie. Cum călătoria durează destul de mult (până joi dimineaţa la ora 1), are mai multe momente „interesante”, care merită menţionate din diverse motive.

Primul ar fi faptul că mulţi din cei care se întorc în ţară vin de la muncă – în special cules de căpşuni. Da, şi în Germania sunt căpşunării şi e mai ieftin să angajezi români. Greşesc, MULT mai ieftin. Le aud pe două gagici că spun că se trezesc la 4 în fiecare dimineaţă şi încetează culesul la 10 noaptea, inclusiv pe ploaie – terminate de spate şi picioare, cu mâncarea dată de angajatori care uneori e stricată, plătite cu 10 € pe zi, aşa că spun „săracele”. Dar când aud că mai sunt şi încântate de banii primiţi, completez cu „dar aşa vă trebuie dacă nu ştiţi să vă vindeţi pielea”. Pai la Alina în Videle, părinţii ei dau la cules de porumb 50 RON pe zi, plus mâncare şi băutură, şi nu pentru muncă între 5 şi 22. Eu înţeleg că în Moldova, de unde vin femeile astea, nu se plăteşte atât, dar nu te duci la muncă grea într-o ţară străină pentru 300 € pe lună (asta presupunând că trag şi duminica) – pana mea, mai puţin chiar decât bursa execrabilă de la Socrates… Şi ca dovadă că se poate, tipa care stă lângă mine, o femeie la 52 de ani, citită şi plimbată prin Europa, îmi povesteşte că ea a venit prin martie în vizită de două săptămâni la verişoara ei din Germania, iar aceasta i-a propus să lucreze pentru socrii ei, nemţi. Iniţial am crezut că menaj, dar nici măcar asta: oamenii erau foarte bătrâni, nu mai puteau conduce, aveau nevoie de cineva care să-i ducă cu maşina lor la cumpărături şi înapoi, iar nemţoaica ce făcea acest lucru până atunci îi lăsase baltă. Românca a spus că acceptă slujba cu condiţia să-i ofere acelaşi salariu ca şi nemţoaicei care lucrase înainte, pentru că ea nu a venit acolo la muncă, ci în excursie. Foarte corect, zic, şi tipa a primit 50 € pe zi pentru o muncă uşoară şi destul de plăcută, mai ales că e super să conduci pe şoselele nemţeşti. După cum spuneam, se poate. Mi se confirmă în autocarul în care urcat la Arad (ca să merg pe ruta Deva – Sebeş – Sibiu, şi nu prin sud, pe la Timişoara), ce vine din Italia: în el sunt multe femei care au lucrat ca  menajere în zona Pescara şi au fost plătite cu 1000 – 1500 € pe lună; e adevărat, menajerele românce sunt la mare căutare în Italia, pentru că ţin casa lună şi fac mâncare bună din mai nimic. Altă viaţa, nu? Şi nici nu se compară cu culesul de căpşuni.

Stat la taclale destul de mult cu tipa de lângă mine, pentru că e o femeie cu care ai ce vorbi, aşa că timpul trece mai repede. Noaptea cred că eu dorm cel mai mult dintre toţi, adică maxim două ore adunate. Unul din pasageri, de bucurie că se întoarce în ţară probabil, se îmbată aşa cum numai românii ştiu să se îmbete (adică exact ca un porc) şi face ca toate alea, că deh, omul are acum chef de vorbă. Strigat de câteva ori şoferul la el sa se potolească, dar cu omul beat nu ai cum să te înţelegi. Din nou, binecuvântz mp3-player-ul care îmi oferă, cu volumul la maxim, cateva clipe de somn. Evident, când dorm mai bine, ajungem la graniţa Austria – Ungaria şi trebuie să scot actele la control.

În curând se petrece alt incident neplăcut. La scurt timp după intrarea la unguri, într-o parcare de tiruri, stau câţiva jucători de alba-neagra, iar un tip de la noi din autocar cred ca vrea să joace, că dă să scoată 10 €. Însă când face asta, unul din grupul de borfaşi (români, am uitat să menţionez asta), îi băgă mâna în borsetă, îi ia toţi banii şi fuge – vreo 1000 €, strânşi după cine ştie câte luni de muncă prin construcţii sau mai ştiu eu unde şi cu câte privări de diverse necesităţi. Îl nenoroceşte, clar, bietul băiat se trânteşte pe asfalt şi începe să plângă, dar ce se mai pote putea face?… Sunt ferm convinsă că şoferii sunt înţeleşi cu hoţii ăia, pentru că puteau opri autocarul imediat după trecerea frontierei, unde e şi acolo parcare – dar luminată, cu benzinărie, cu poliţie şi vameşi; nu ca aici, doar la 10 km după vamă, cu tiruri în penumbră şi o bodegă în mijloc. Cu toate astea, vina cea mai mare o are tot păgubitul pentru modul în care s-a expus – asta este, prostia se plăteşte. În al doilea autocar aflu că acelaşi lucru li s-a întâmplat şi lor după Padova – tot un grup de români la alba-neagra i-au uşurat buzunarul unui tânăr cu vreo 1300 €, numai că acolo, fiind şi un italian în autocar, acesta a ţinut să fie chemată poliţia şi să se dea declaraţii, pentru că asemenea lucruri sunt inadmisibile. Chiar şi aşa, nu cred că omul ăla îşi va vedea vreodată banii înapoi. Acum înţeleg de ce Alexandra a spus că, din toate excursiile prin lume în care a fost cu ai ei, singura dată când i-a fost teamă s-a întâmplat în Italia, tot din cauza unor români.

Alte incidente nu mai au loc, doar ca de Sziget încoace, de unde se termină autostrada ungurească, deja vreau înapoi în Germania – şi ungurii au nişte drumuri proaste… La Arad, după cum ziceam, schimbat autocarul şi vecinii. Din nou, şoferii care mă ajută cu bagajele se miră că le pot duce… Dau deci şi de alţi oameni, feţe noi, poveşti noi. Îşi zic unul altuia despre viaţa şi munca prestate în Italia, despre greutăţile şi banii câştigaţi pe care îi trimit constant în ţară. Tipa lângă care stau, o femeie frumuşică de vreo 45 de ani din Tulcea, cu patru copii, se duce până acasă pentru ca fiul cel mic i-a spus că are serbarea şcolară şi dacă nu vine şi ea nici nu îşi ridică premiul de la „doamna”. Abia aşteaptă să-şi vadă copiii, ca şi alţii din autocar. Altă tipă, plecată la menaj, povesteşte de ce i-a zis cea la care lucra când i-a povestit cum se face la noi pomană la morţi (obicei neexistent la catolici), chiar şi când o duci greu – „Păi voi, după ce că sunteţi săraci, mai sunteţi şi idioţi”. Sincer, sunt de acord, dar, deh, tradiţia…

În România, de la Arad la Bucureşti, facem cel mai mult din timpul întregului drum. În parte din cauza faptului că niciodată oamenii nu respectă timpul alocat pauzelor, dar mai ales din cauza drumurilor. De exemplu, pe celebrul drum european E68, în tronsonul Sibiu – Făgăraş – Braşov, se circulă pe o bandă. Nu pe o bandă pe sens ci pe o bandă punct! Drumul e tot în lucru şi cu semafoare de prioritate peste tot. Nu credeam ca 100 km se fac în două ore în condiţiile în care nu sunt prea multe localităţi, iar autocarul fără remorcă poate prinde viteză. Şi înainte de tronsonul asta am prins deja tiruri după tiruri care nici de-ale naibii nu au făccut loc. Tirurile revenit după ce ieşim din Braşov, pe E60, întrucât părăsim oraşul la ora 22 (iar tirurile au voie să circule pe E60 doar în intervalul 22:00 – 06:00), aşa că le prindem din plin pe serpentine unde nu pot fi depăşite. În plus, observat că e râcă mare între şoferii de tir şi cei de autocar (spre deosebire de modul în care tiriştii îi ajută pe şoferii de autoturisme), aşa că de vreo două ori aproape că ieşim în decor din cauza tirurilor care, aflate în coborâre în curbe ac de păr, nu dau prioritate autocarului ce urcă. Bine, că nici cu şoferii de autocar nu mi-e ruşine, că intră de nu ştiu câte ori în depăşiri fără să aibă timp sau vizibilitate, iar într-o ocazie chiar aruncă un Ferrari în şanţ – bine că are ală frâne şi viteză de reacţie, că ar intra sub roţi şi, la cât e de scund, cred că trece şi pe sub ele. În plus, şoferii sunt foarte nesimţiţi cu oamenii din autocar, uitând că datorită lor fac un ban.

Tot în autogara din Braşov văd cum se operează la buzunare. După ce încearcă să o lase pe o tipă de la noi din autocar fără mobil în timp ce îşi ia cafea (dar ea se prinde şi îşi trage geanta), doi malaci cu burtă şi pielea tuciurie pândesc cum sosesc autocare şi, în timp ce lumea e la cala de bagaje pentru a-şi ridica propriile genţi, o lucrează la buzunare sub acoperirea unei buze de trening pusă peste mână. Mai grav este că toate acestea se petrec sub privirile îngăduitor şi convenabil întoarse în altă parte a doi agenţi de pază şi protecţie ai firmei D. O. Security, aflaţi într-o berlină cu numărul BV 05 DIO, chiar în centru autogării. Doar la noi se poate întâmpla aşa ceva – vreau înapoi în Germania!

În Autogara Internaţională Rahova ajung joi, în jur de ora 1 a.m. Acolo mă aşteaptă mama; comand un taxi care să mă ducă la cămin. Acolo le adun pe fete ca pe nişte pui în jurul cloştii, le dau ciocolată şi ce le-am mai luat, aşa că până la 4 nu apuc să mă culc. După vreo 3 ore de somn, trebuie să mă trezesc şi să-mi rezolv ce mai e de rezolvat prin Bucureşti. Primul lucru e să scot bani de pe carduri (bursa de aici şi pensia de întreţinere) şi din contul de la BCR, ce s-a mai suplimentat de la Socrates. Evident că la BCR stau de-mi vine rău pentru că alea se mişcă cu încetinitorul, ca de obicei, iar cea de la casă are dificultăţi în a aduna 287 € cu 13 € ca sa vadă că dă 300 €. Deh, geografia asta… Următorul pas et Unirea să scot o fotografie cu mine pentru Mamaia şi, cât aştept să o printeze, mă plimb un pic prin magazin şi ajung la concluzia că mai bine mă îmbrac şi mă încalţ în Germania, pentru că acolo majoritatea articolelor sunt mai bune calitativ, multe dintre ele mai frumoase şi aproape toate mai ieftine; q.e.d. De aici merg la sediul CASMB, lângă Cişmigiu, să-mi prelungesc cardul de sănătate; după ce aştept o grămadă, pentru că formularele se ţin înăuntru pentru completare, deşi mai logic e să stea afară şi să intri cu el completat, aflu că nu mi-l prelungesc până nu expiră. La întrebarea „Bine, eu acum sunt aici, în ţară, ce fac când expiră, căci atunci nu voi fi?” ghişeista ridică din umeri. Uite aşa îmi reamintesc cum se înjură în România… Următoarea mişcare este Piaţa Romană de unde îmi preiau tichetul de acces pentru Artmania (mulţumesc, Paul!!!), apoi Agenţia CFR de la gară să-mi cumpăr bilet la Sibiu la acceleratul de a doua zi (unde mai găsesclocuri). Înapoi în Regie să iau cadourile pentru Mamaia şi Nana, mă prezentat la ele, mânânc mâncare cu adevărat gătită, o iau pe mama înapoi în Regie, strângem calabalâcul şi ne suit în microbuzul de Târgovişte. Mâine plec la Sibiu, voi reveni.

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s