Elveţia Ziua 1: Meersburg – Schaffhausen – Berna

Ieri a fost zi liberă de la stat şi, evident, a turnat într-una – că tot vroiam eu să ajung să văd grădina botanică verde, înflorită şi în razele soarelui de mai. Cum astăzi şi zilele următoare se prefigurează la fel, trupa de şoc (eu, Vio, Andrei, Andy şi Alexandra) hotărăşte să facă o mică excursie în Elveţia, cu principalul obiectiv Schaffhausen, apoi Berna, pentru ca mâine să ne putem exercita dreptul de vot la referendum. Evident că luăm drumul autostrăzii şi voi menţiona acum o chestie pe care am observat-o de când am venit în Germania, dar abia de curând i-am înţeles şi utilitatea (am crezut până atunci că e ori de decor, ori ca reclamă la ceva): peste tot pe unde sunt panouri transparente sau oglinzi mari (cele antifonante pe marginea autostrăzii în zonele locuite, cele din staţiile de autobuz, geamurile facultăţii, unele magazine), pe ele sunt lipite abţibilduri cu păsări negre. Ei bine, am aflat că sunt acolo pentru ca păsările să nu încerce să treacă prin respectivul perete sau geam; interesant, mai ales că le-am văzut peste tot, poate mai puţin în unele zone din Italia. Şi altă chestie din categoria protecţia mediului: pe unde mergem azi, pădurile aflate pe cele două părţi ale autostrăzii sunt din loc în loc unite cu pasaje făcute special pentru ca animalele sălbatice să mai schimbe teritoriul, cele două părţi fiind altfel total despărţite.

Primul loc unde oprim pe drum este Meersburg, aflat încă pe teritoriul Germaniei, una dintre aşezările ce împrejmuiesc Bodensee – lacul pe al cărui perimetru dacă te plimbi treci pe rând prin Germania, Elveţia, Austria şi înapoi. În afara de cochetăria unui orăşel preponderent turistic, aflat într-o zonă splendidă şi parfumat oarecum a mare (lacul este imens), interesant aici e Burg – castelul aflat chiar în inima aşezării. Ridicată în secolul al VII-lea de către merovinieni (mai precis, Dagobert I), aceasta este cea mai veche fortăreaţă germană încă locuită, parţial, de proprietarii săi; în plus, două porţi din vechile fortificaţii se menţin până în prezent. De fapt, întreg oraşul a scăpat bombardamentelor din al Doilea Război Mondial prin faptul că, ţinând în continuu luminile aprinse, forţele aeriene nu au putut distinge dacă este oraş german sau elveţian.

Ce mă surprinde aici, deşi am mai văzut-o şi în alte părţi (muzee, cetăţi, magazine), este faptul că oamenii pot intra să viziteze însoţiţi de prietenii lor patrupezi – şi nu mă refer la câini de buzunar, ci la cei de talie mare. Nu spun că nu mi se pare normal, mie ca iubitor de câini, doar că mă surprinde. Turul castelului ne ia cam două ore, o parte cu ghidaj. Vedem astfel fântâna, turnul din care panorama este răpitoare, camerele princiare, camera de bal, camera de concerte, camera de tortură, bucătăria, grădinile interioare, expoziţiile de arme, armuri şi de trofee de vânătoare, camera comorii, temniţele, grajdul, fierăria, încăperile în care a trăit, creat şi murit poeta Annette von Droste-Hülshof, multe alte săli cu diverse destinaţii şi capela burgului. După ce ne mai plimbăm puţin pe străduţele fermecătoare, ne întoarcem la parcare şi pornim spre graniţa elveţiană.

Ca şi atunci când ne-am întors din Italia, faptul că maşina are număr german contează foarte mult; spre deosebire de turiştii italieni, noi nu suntem opriţi la punctul de frontieră pentru verificarea paşapoartelor şi, eventual, a bagajelor. În relativ scurt timp ajungem în Schaffhausen. Primele referinţe la acest oraş-stat, acum reşedinţă de canton, apar în anul 1045 şi îl plasează la acel moment şi până la jumătatea secolului al XV-lea sub dominaţie habsburgică. La scurt timp se aliază cu Zürich, pentru ca de la începutul secolului al XVI-lea să devină parte a Confederaţiei Elveţiene. Cum această zonă se află ca o limbă de pământ elveţian înconjurată din trei părţi de teritoriu german, în 1944 oraşul are de suferit de pe urma unui bombardament american din cauza unui avion rătăcit de teritoriul german. Deşi americanii oferă imediat daune de un milion de dolari, curios este faptul că acest incident survine la scurt timp după ce elveţienii au doborât un bombardier american, tot din „greşeală”. Se pare că astfel de „incidente” se îndesesc pe măsură ce războiul îşi atinge punctul culminant – raiduri de bombardament ale forţelor aliate asupra oraşelor din nordul Elveţiei şi avioane ale aliaţilor distruse de Forţele Aeriene Elveţiene.

În momentul de faţă, principalele atracţii sunt centrul vechi bogat în clădiri renascentiste frumos decorate cu fresce şi sculpturi, veche fortăreaţă a cantonului numită Munot şi ceea ce vizităm noi, Rheinfall. Aflată lângă oraş, impresionanta cascadă de pe Rin e cea mai mare din Europa şi a doua ca debit de apă din lume. Tabloul oferit este într-adevăr extraordinar, de la raţele şi cormoranii de pe valuri la crapii imenşi de sub ele, de la stâncile care ies din spuma valurilor la forţa brută a apei care cade şi se loveşte de pietre, săpându-le şi modelându-le. Aerul şi undele se întrepătrund prin aburii fini care se ridică sau prin stropii care preiau bătaia vântului, în timp ce soarele serii întregeşte minunea cu curcubee deasupra cataractei. Traversăm cu vaporaşul lacul format la poalele cascadei şi urcăm apoi pe doi dintre versanţi, pentru a avea o imagine de ansamblu asupra acestor farmece ale naturii. De aici putem vedea şi mai bine cum apa de un albastru închis a tatălui lui Lorelei coboară, dă de pietre, începe să se taie în şuviţe şi şuvoaie, îşi deschide treptat culoarea, se transformă în spumă albă când întâlneşte stâncile, se sparge, se rupe, se cutremură pe întregul coborâş, apoi începe să se cuminţească într-o nuanţă verzuie în lacul cu crapi. Când stai atât de aproape de valuri şi când vezi cât de repede se frământă totul lângă tine de parcă acum ţi-ar surpa pământul de sub picioare aproape că te ia cu ameţeală. Deloc recomandat când ai vertij. Oricum, chiar dacă rezişti, nu are cum să nu ţi se taie respiraţia când observi totul de sus şi totuşi atât de aproape. Plecăm, cred eu, cu ultimul vaporaş de ora 19; simt însă o părere de rău şi senzaţia că totuşi nu am văzut tot ce-mi poate oferi acea cascadă despre care prima impresie mă face acum să mă ruşinez – la ce dintâi privire mi-am spus „Numai atât?…” Ei bine, acea impresie este dată în primul rând pentru că nu e vorba despre o cascadă foarte înaltă – cam jumătate de deal. Dar mai de aproape şi văzută în ansamblu, cataracta este fantastică.

Drumul ajunge din nou în Germania, apoi iarăşi în Elveţia – tot fără oprire la graniţă. Urmarea este oarecum plictisitoare şi moţăim sau dormim cam toţi (cu excepţia lui Andrei, sper eu!), iar în jurul orei 21 sosim în Berna. Capitala ţarii cantoanelor este fondată în 1191 de ducele Berthold al V-lea de Zähringen, care o denumeşte după ursul (Bär, în germană, înseamnă urs) abia vânat. Cetatea devine oraş imperial liber în cadrul Imperiului Romano-German sub sceptrul împăratului Frederick al II-lea la începutul secolului al XIII-lea, după ce Berthold al V-lea moare fără succesori. La jumătatea veacului următor, Berna se alătură tinerei Confederaţii Elveţiene, iar după ce cucereşte Aragau, Vaud şi alte mici teritorii în următoarele două secole se transformă în cel mai mare oraş-stat la nord de Alpi. Cetatea este ocupată de trupele franceze la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ceea ce duce la deposedarea de majoritatea teritoriilor sale, iar în 1831 devine capitala cantonului. Din 1848, Berna este, în plus, capitala Elveţiei. Aflată sub supravegherea conferită de turnurile de apărare, Zytglogge, Käfigturm şi Christoffelturm, plus două noi fortificaţii ridicate în timpul Războiului de Treizeci de Ani, oraşul prosperă şi creşte, în special în secolul al XIX-lea.

Ne cază în hostelul la care avem rezervare, ne dezmeticim un pic, apoi plecăm într-o mică recunoaştere a oraşului în vălul întunericului. Din câte vedem, pare promiţător: câteva biserici, un pod enorm peste Râul Aare pe care l-au ecluzat, o primărie interesantă, un magazin de vestimentaţie şi accesorii goth. La acestea se adaugă străzile cochete, cam în stil italian, cu fântâni, monumente, câte un rând de steaguri pe fiecare parte şi un exterior al clădirilor care dă impresia de întărituri şi bastioane. Sper ca mâine să nu plecăm imediat după vot şi să dam o raită şi pe lumină, pentru că eu cred că avem ce vedea.

Fotografii

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.