Italia Ziua 3: Padova – Veneţia

Astăzi mă trezesc foarte devreme, aşa că dorm doar vreo 3 ore jumate, dar trebuie să fac acest efort dacă voi vrea să apuc să văd ceva din Padova totuşi. După micul dejun pornesc spre zona învecinată hotelului, primul obiectiv fiind Prato della Valle – o piaţa eliptică ce acoperă 90.000 de m2, considerată a doua ca mărime din Europa după Piaţa Roşie din Moscova. In centru are fântână şi pe toată circumferinţa două şiruri de statui reprezentând câte un personaj – în total 78 din cei mai însemnaţi cetăţeni ai oraşului care oferă o imagine unică. În jurul pieţei sunt diverse clădiri de însemnătate mai mică sau mai mare, precum Palazzo Angeli, cu faţadă cărămizie deosebită şi sprijinită pe coloane, respectiv Palazzo Grimani, cu frontonul impunător asemeni unui arc de triumf. Pe un colţ al pieţei se află Basilica e Abatia di Santa Giustina, ridicată în secolul al V-lea pe locul mormântului sfintei al cărei nume îl poartă. Biserică imensă, luminoasă, cu câteva coridoare frumos pictate şi cu numeroase cupole monumentale, ce încorporează şi chiliile şi adăposteşte câteva dintre operele lui Veronese.

De aici pornesc pe străduţe şi mă opresc la Orto Botanico, cea mai veche din Europa, a cărei poartă nu o trec pentru că nu am legitimaţia de student la mine pentru reducere; trec apoi pe lângă Casa di Galileo Galilei, închisă publicului întrucât este locuită. Vizitez în Chiesa di San Francesco (aflată în restaurare, dar din ce văd e veche şi preponderent gotică) şi admir faţada de la Palazzo Zabarella (nu intru pentru că efectiv nu găsesc pe unde).

Toate astea se petrec până în ora 10:00, când autocarul ne duce la gară pentru a lua trenul spre Veneţia. Despre superbul oraş-port al Mării Adriatice se pot povesti multe, de la istorie la obiective turistice, eu doar voi încerca să punctez pe scurt câteva momente importante înainte de a trece prin vizita noastră. Oraşul se întinde atât pe Laguna Veneţiană şi insulele adiacente, între gurile de vărsare ale râurilor Po şi Piave, cât şi pe terraferma ce face legătura feroviară cu restul Italiei. Întrucât nu există însemnări istorice despre originile oraşului, se presupune că Veneţia este înfiinţată de locuitori ai altor oraşe romane în căutarea unui refugiu faţă de invaziile barbare. În secolul al II-lea centrul e distrus de invazii; istoria se repetă în secolul al V-lea din cauza vizigoţior, apoi a hunilor lui Atilla, pentru ca în secolul al VI-lea să fie cotropită în modul cel mai crunt de către lombari. În veacurile ce urmează, puterea Bizanţului şi a guvernatorilor săi numiţi dogi scade treptat, până când oraşul îşi câştigă autonomia. Din secolul al IX-lea până în secolul al XII-lea, Veneţia se dezvoltă ca oraş-stat, iar poziţionarea cheie ca port al Mării Adriatice face din cetate o putere navală şi comercială aproape invulnerabilă. Aici sălăşluieşte veriga de legătură între vestul Europei şi restul lumii, în special cu Imperiul Bizantin şi arealul islamic. Acest lucru duce la cucerirea pe rând a multor altor oraşe-stat, lucru vizibil şi astăzi prin prezenţa leului, simbolul veneţienilor, în interiorul acestora – deja l-am identificat în Padova.

În secolul al XIII-lea, Veneţia devine una dintre puterile imperiale ce urmează a Patra Cruciadă care, sub control şi şantaj veneţian, a duce la căderea Constantinopolului; acest fapt favorizează ulterior cedarea teritoriilor Imperiului Bizantin către otomani. La sfârşitul aceluiaşi veac, Veneţia e cel mai prosper oraş al Europei, iar vârful bogăţiei sale este demonstrat de 36.000 de marinari pe cele 3.300 de vase care domină Mediterana. Veneţia rămâne republică pe întreaga sa perioadă de independenţă, iar politica şi armata sunt complet separate, cu excepţia ocaziilor în care dogele (puterea executivă aleasă prin vot) conduce forţa militară. Veneţienii consideră războiul doar o altă formă de comerţ, alte mijloace dar acelaşi scop, de aici şi armatele de mercenari pe care-i trimit să lupte în alte părţi sau mercenarii străini angajaţi să le poarte lor războaiele în timp ce clasa politică este ocupată cu comerţul.

După mai mult de un mileniu (mai precis, 1070 de ani) în care forma de guvernământ este republica şi după aşa-numitul Settecento în care oraşul se transformă în cel mai elegant şi mai rafinat din Europa prin artă, arhitectură şi literatură, Veneţia e cucerită în 1797 de Napoleon Bonaparte – fapt văzut de evreii din oraş drept o eliberare a lor prin îndepărtarea porţilor ghetoului şi a restricţiilor impuse în privinţa locuirii şi tranzitării oraşului (deşi aici restricţiile sunt mult mai blânde decât în alte oraşe ale vremii). Cetatea devine apoi teritoriu austriac când Napoleon semnează Tratatul de la Campo Formio, în 1805 este luată înapoi şi alipită Regatului Italiei, pentru ca în 1814 să reintre în stăpânire austriacă. În 1866, în urma Războiului de Şapte Săptămâni, Veneţia, împreună cu regiunea numită Veneto, devine parte a Italiei.

În ciuda alipirii la Italia, sfârşitul secolului al XVIII-lea înseamnă începutul declinului, când multe palate şi alte clădiri sunt abandonate şi cad pradă ruinei. Acest lucru se remediază în secolul al XX-lea, când oraşul revine în centrul atenţiei, multe dintre construcţii au fost restaurate şi deschise turismului; această ramură a economiei aduce astăzi peste 11 milioane de turişti anual. Totodată, contemporanii noştri reuşesc să primejduiască ceea ce fondatorii oraşului au construit să dureze. Veneţia îşi are fundaţiile pe piloni de lemn foarte apropiaţi care sunt înfipţi în straturi alternative de fân şi nisip – sub apă, acolo unde oxigenul nu poate ajunge, lemnul nu se degradează, din contră s-a constatat că aceşti piloni s-au pietrificat. Mai târziu, pentru a se proteja de atacurile venite dinspre continent, veneţienii au schimbat cursurile râurilor care se vărsau în lagună astfel încât să nu se mai depună sedimente în jurul oraşului – acest lucru a dus la adâncirea lagunei. În secolul XX, încep să fie săpate fântâni în vederea extragerii de apă pentru industria locală – acest lucru duce la scufundarea oraşului sub nivelul mării, tocmai din cauza golirii pungilor de apă din subsolul său. Scufundarea se atenuează după anii ’60 când forarea de fântâni este interzisă, dar efectele persistă prin inundaţii mai dese şi mai serioase decât cele din trecut. Studiile recente arată că oraşul nu se mai scufundă, dar inundaţiile vor continua atâta timp cât oraşul nu este ridicat din nou la nivelul iniţial, iar pentru aceasta există câteva proiecte în desfăşurare.

Acum despre noi… Când ieşi din gară, primul lucru pe care-l vezi este Grand Canale şi vaporaşele-autobuz, apoi mulţimea de turişti ca un furnicar neîntrerupt ce se îndreaptă conform săgeţilor de pe clădiri spre Piazza San Marco. Traversăm şi noi podul aflat vizavi de Chiesa di Santa Maria del Nazareth, însă nu urmăm itinerarul preluat în general de turişti, ci ne strecurăm pe alte străduţe. Prima clădire importantă pe lângă care trecem este Scuola Grande di San Rocco, fondată în secolul al XVI-lea care împarte mica sa piaţă cu Chiesa di San Rocco, o mixtură de stiluri arhitecturale. După primul colţ se află enorma Parrocchia Santa Maria Gloriosa dei Frari – construcţie gotică a cărei fundaţie e stabilită aici de un ordin franciscan în secolul al XIII-lea şi care conţine în interiorul său gigantic lucrări ale lui Tiţian, Bellini, Donatello şi câteva morminte somptuoase.

Întrucât lumea trebuie neapărat să facă o pauză de cafea după „obositoarea” explorare a bisericii, eu plec cu Vio şi Andrei pe străduţele Veneţiei – în plimbarea pe aceste străzi una mai îngustă decât alta conectate prin podeţe mă simt ca în jocurile gen anticul Wolfenstein, în care nu vezi decât coridorul din faţa ta şi nici nu şti când apare ceva de după colţ. Ieşim astfel iarăşi la canal pentru a vedea pe malul opus Ca’ d’Oro – palatul unui bogat patrician din secolul al XV-lea, ridicat să fie cea mai frumoasă construcţie din acea vreme, lucru probabil reuşit prin deosebita sa faţadă gotică. De aici traversăm canalul pe Rialto, pod aflat în prima zonă locuită vreodată în Veneţia, una dintre cele mai aglomerate părţi ale oraşului, de unde ţi se oferă o magnifică imagine a canalului, a gondolelor şi a clădirilor înşirate de-a lungul malurilor.

Ne reîntâlnim cu grupul la Peggy Guggenheim, muzeu ce reuneşte, în interior şi în gradină, lucrări, picturi şi sculpturi: cele mai influente mişcări ale artei moderne a secolului al XX-lea semnate de artişti precum Picasso, Chagall, Dalí, Duchamp, Brâncuş, Marini, Kandinsky şi mulţi alţii; actuala expoziţie îi aparţine lui Richard Pousette-Dart şi conţine lucrări expresioniste superbe. Următorul obiectiv este Basilica di Santa Maria della Salute, a cărei construcţie a început în 1630 ca mulţumire pentru încetarea epidemiei de ciumă. Biserica este una dintre cele mai reprezentative exponate ale artei baroce prin exteriorul său deosebit, împodobit cu statui, baso-reliefuri, dantele şi cupole de toate felurile. Interiorul mai degrabă sobru conţinând statui superbe ce străjuiesc intrările şi cupola centrală, precum şi câteva dintre picturile lui Tiţian.

Urmează Basilica di San Marco şi a sa camparele, numai că am putea intra în catedrală dacă am ajunge cu un sfert de oră mai devreme – din nou aceeaşi tragere de timp care ne costă vizitarea uneia dintre cele mai vestite construcţii veneţiene, datând din secolul al XIII-lea. Superba construcţie îmbină arta occidentală cu cea orientală (mai ales în exterior, lucru datorat teritoriilor ocupate de veneţieni în Orientul Apropiat) pentru a obţine un efect deosebit: copii ale cailor din bronz aduşi de la Constantinopol, faţade din mozaic, cupole înalte, arce, turnuri, statui, baldachine, chiar şi influenţe egiptene. După cum am spus, tot ce putem admira este exteriorul, iar pentru mine e a doua oară când ajung în Piazza San Marco şi nu intru în biserică – frustrant, foarte frustrant.

Din fericire aici se termină „ghidajul” şi în continuare sunt pe cont propriu. Aşa că profit de ocazia că Palazzo Ducale e încă deschis şi îl vizitez, împlinindu-mi astfel o dorinţă mai veche. Deşi nu este foarte mare, clădirea cu trei niveluri dispuse într-un pătrat ce încadrează o frumoasă curte şi care se sprijină pe Basilica di San Marco merită cu adevărat denumirea de „palat”. Este absolut superbă, atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară, în exterior şi în curte. Aceasta din urmă este străjuită de coloanele clădirii, de trepte (Treptele Giganţilor, păzite de Marte şi Neptun, protectorii oraşului, sunt cele care-ţi fură privirea de cum intri în curte), turnuri, două mici fântâni şi multe statui, ziduri împodobite de broderii şi baso-reliefuri; totul este în concordanţă cu ceea ce se vede din afara palatului – coloane imense, dantelă, arce şi Porta della Carta (ce prezintă leul, simbolul lui San Marco şi al Veneţiei, şi dogele, conducătorul ei, ambii patronaţi de Justiţia reprezentată de o figură cu o balanţă în mână) – o ofrandă adusă artei gotice. Interiorul este compus din încăperi largi şi înalte, toate decorate cu fresce deosebite. Din păcate aici nu am avut voie să fac fotografii, aşa că nu pot decât să descriu în cuvinte. Încadrate în decoraţiuni aurite, picturile prezintă, pe lângă portretele dogilor, scene atât biblice, cât şi din viaţa laică, cotidiană a oraşului; punctul culminant sunt nenumăratele episoadele din războaie de apărare sau cucerire – cu semn distinctiv enormele vase de luptă, ceea ce arată încă o dată forţa navală şi militară a Veneţiei medievale. Cele mai frumoase sunt Sala del Senato, Sala del Collegio şi, în special, Sala del Maggior Consiglio, cu arhitectură şi decor extraordinare. La acestea se adaugă apartamentele private ale dogelui, între care Sala dello Scudo, ce are pereţii acoperiţi cu hărţi geografice şi politice ale lumii, iar în mijlocul încăperii se află două globuri pământeşti gigantice din secolul al XVIII-lea. Palatul mai conţine şi un muzeu al armelor şi armurilor utilizate de-a lungul vremii, sala de tortură, temniţele, renumita Ponte dei Sospiri şi ferestre de la care se văd de sus marea şi insulele din jur. O experienţă extraordinară acest palat, cine ajunge în Veneţia trebuie neapărat să-l vadă!

După ce părăsesc reşedinţa nobiliară, mă mai plimb o vreme pe malul mării şi observ nenumăraţii mimi, îmbrăcaţi şi vopsiţi astfel încât să imite diverse figuri (Statuia Libertăţii, Chaplin etc.); iau apoi drumul micilor străduţe pentru a ajunge iar la gară, pentru ca în drumul meu să trec pe lângă altă biserică imensă, Chiesa di Santa Zaccaria. Sincer, nu aş pleca încă spre tren, deşi mă dor picioarele îngrozitor, dar cam toate obiectivele şi bisericile s-au închis deja, aşa că nu prea mai ce vizita decât labirintul străduţelor. Părăsesc oraşul cu senzaţia cunoscută că nu am văzut mai nimic; ştiu că Veneţia nu se vizitează într-o zi, nici pe departe (cam o săptămână şi mulţi bani pentru biletele de intrare), dar puteam explora astăzi mult mai mult dacă lumea ar fi mers în loc să stea…

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s