Riviera Ziua 4: Sanremo – Nisa – Monte Carlo – Monaco Ville

După un somn într-o cameră caldă şi cu o pernă incredibil de tare, un mic dejun „copios” (se pare că italienii au impresia că dacă ei ignoră această masă a zilei, toată lumea procedează la fel) şi o bucată dintr-un episod din Supercar pe Italia Uno (vă mai amintiţi?), plecăm să vizităm o mică porţiune din Coasta de Azur, urmând ca şi noaptea viitoare să dormim aici. Trecem din nou pe lângă Genova pe care astăzi o ignorăm, doar că observăm cât de cenuşie pare ziua (deşi nici vremea nu ţine astăzi cu ea), apoi intrăm pe autostrada plină de tuneluri.

Prima oprire e Sanremo, fondat în vremuri romane sub numele de Matutia; în secolul al XIII-lea este vândut familiilor Doria şi De Mari, iar în secolul al XV-lea devine oraş liber, acest statut menţinându-l până în secolul al XVIII-lea când este anexat de Genova. După restaurarea dinastiei de Savoya în Franţa în 1814, oraşul e alipit Regatului Sardiniei, revine Italiei în secolul al XX-lea, iar astăzi este o staţiune foarte populară pe riviera italiană, în special datorită climei mediteraneene ce oferă temperaturi între 10 grade în ianuarie şi 23 în iulie.

Aici poposim foarte puţin, doar cât să mergem o vreme pe lângă plajă şi să constat că nu am şanse de a găsi vreo scoică pe meleagurile astea. Zona plajei este plină de hoteluri mai mari şi mai mici şi de restaurante – adică o staţiune tipică pentru cei care vor să vină doar pentru lăfăit la soare, mâncat şi dormit. În momentul în care urci muntele pe care se întinde oraşul, dai însă de străduţe străjuite pe ambele de părţi de vile cochete şi armonios alăturate, plus câteva reprezentanţe de maşini, printre care, surpriză-surpriză, şi Dacia. După cum ziceam, după un scurt popas în locul desfăşurării bine-cunoscutului festival preluat de TVR 1 când nu are nimic mai interesant de difuzat, reintrăm pe autostradă cu intenţia de a traversa graniţa spre Franţa.

După ceva tip de la trecerea frontierei, facem o nouă oprire în Nisa, oraş portuar mare şi frumos, ce delimitează Coasta de Azur franceză. Aşezările umane din Nisa datează de acum 400.000 de ani, iar situl arheologic de la Terra Amata prezintă primele utilizări ale focului şi construcţii de case. Oraşul Νικαία este cel mai probabil fondat de greci în anul 350 î.e.n., iar numele provine de la zeiţa Nike pentru a celebra victoria asupra ligurilor; în foarte scurt timp ajunge la o prosperitate demna de luat în seamă, fiind unul dintre cele mai aglomerate locuri comerciale de pe coasta ligurică. În secolul al VII-lea, Nisa aderă la Liga Genoveză, iar pe parcursul Evului Mediu oraşul îşi aduce contribuţia la războaiele de pe teritoriul Italiei. Forţa sa maritimă creşte într-un ritm alert, astfel că poate să facă faţă piraţilor barbari; fortificaţiile sunt mult extinse şi străzile interioare îmbunătăţite. Luptele dintre Francis I şi Charles al V-lea aduc daune oraşului, în special prin trecerea trupelor care invadau Provence; aici este locul în care cei doi monarhi semnează tratatul de pace pentru zece ani în 1538. În 1543, Nisa este atacată de Francis I aliat cu Barbarossa şi, deşi locuitorii rezistă eroic, sunt siliţi să capituleze până la urmă. Anul 1600 înseamnă cucerirea oraşului de către ducele de Guise, pentru ca la sfârşitul secolului să fie recucerit de Catinat; trece din nou de dinastia de Savoya, iar începutul secolului al XVIII-lea este pierdut încă o dată. Tratatul de la Utrecht din 1713 desemnează Nisa ca aparţinând francezilor; urmează o perioadă de pace în care oraşul este reconstruit, dar în 1775 regele Sardiniei va distruge ce mai rămâne din vechiul oraş. Revoluţia franceză aduce recucerirea oraşului care va rămâne ataşat Franţei până în 1814, când va reveni Sardiniei. Prin tratatul din 1860 dintre regele Sardiniei şi Napoleon III, Nisa se întoarce (a câta oară?) la Franţa, ca act de gratitudine pentru ajutorul oferit în războiul de eliberare a provinciilor italiene de sub stăpânire habsburgică, prin care Lombaridia se unifică cu Piedmont-Sardinia. Alipirea definitivă la Franţa a oraşului de  naştere al lui Giuseppe Garibaldi este reconfirmată prin votul favorabil al majorităţii populaţiei.

Plimbarea dinspre portul plin de iahturi pe faleză ne desfăşoară sub priviri o apă turcoaz, în contrast prin limpezime şi culoare cu cerul plumburiu, gata de ostilităţi. După ce trecem pe lângă Monument aux Morts săpat în stânca ce veghează portul, urcăm dealul de lângă port, numit Lou Castèu, care duce către ruinele vechii cetăţi. Trecem mai întâi pe lângă locul în care Berlioz a compus Regele Lear; tot aici se află Tour Bellanda, turn ridicat pentru observarea ţărmului în secolul al XIX-lea, după distrugerea celui dinainte, Saint Elme. Puţin mai sus se află o veche poartă parţial reconstruită, în stil gotic, ce marchează trecere printr-u pasaj pietonal. Urcăm încă puţin şi începe un şir de cursuri de apă şi cascade, una din ele de-a dreptul superbă. Abia ce ajungem în vârful dealului că şi începe să plouă torenţial, aşa că ne refugiem mai bine de o oră într-o gelaterie; abia apoi coborâm, nu înainte de a admira priveliştea oraşului şi a valurilor văzute de la înălţime – mai ales că, cu toată furtuna ce tocmai a trecut, apa e la fel de limpede, liniştită şi azurie ca şi înainte. Coborând, trecem pe lângă ruinele fostei cetăţi, distrusă de un asediu la sfârşitul secolului al XVII-lea. Petrecem ceva timp lângă un cadran solar încrustat în trotuar, apoi o luăm iar din loc.

Din Nisa se trece foarte repede, parcurgând Cap d’Ail, în Monaco: Monaco Ville şi Monte Carlo – destinaţia finală pentru astăzi; La Condamine şi Fontvieille nu mai încap în programul de astăzi. Traversat cu greu străzile ce compun vestitul circuit de Formula 1, traficul fiind criminal – dar reuşim până la urmă să ajungem la parcare. De aici urcăm la suprafaţă chiar la colţul făcut de Casino cu Hotel Paris – ambele clădiri piese arhitectonice deosebite: impunătoare, bogat dar elegant împodobite, stil baroc şi rococo (în interiorul hotelului). În spatele cazinoului se întinde „parcarea” iahturilor ce aparţin unor oameni mai mult sau mai puţin celebri – o apă limpede şi cu nuanţe de la bleu la verde închis. Mergem apoi de-a lungul şoselei şi avem de-o parte iahturile, restaurantele de pe plajă (încadrând Theatre Princesse Grace) şi tribunele construite pentru raliul de la sfârşitul lunii mai, iar pe cealaltă vile şi hoteluri luxoase, toate protejate de gardul special pus pentru Grand Prix şi, pe alocuri, cauciucuri pe post de parapeţi; ce observ: aici până şi secţia cardio-toracică e luxoasa, tocmai bună să-ţi stea inima în loc dacă nu eşti monegasc.

Plimbarea continuat în Monaco Ville, unde urcăm dealul pe care se află Palais Princier – domiciliul celei mai longevive dinastii regale din Europa, Grimaldi, care a domnit de aici cu mici întreruperi din 1297. Palatul, cu turnurile, tunurile şi broderiile sale este frumos, la fel şi clădirile din jur, majoritatea cu scop în administraţie, dar mult mai frumoase sunt panoramele pe care le poţi vedea de cele două părţi ale dealului, atât Apeninii mult mai stâncoşi aici şi Marea Ligurică atât de albastră, cât şi hotelurile, vilele sau blocuri dotate pe acoperiş cu piscină, verdeaţă şi arbori. Coborâm pe micile străzi pietruite şi ajungem, lângă Conseil National, la Cathedrale Saint Nicholas – superbă construcţie romanic-bizantină cu ceva adăugiri baroce ulterioare şi probabil una din puţinele biserici străjuite de palmieri. După un tur al catedralei, continuăm pe una dintre străduţe până la Musée Océanographique, altă construcţie imensă şi în stil baroc, fondată de Prinţul Albert I în 1910 şi condusă o vreme de Jaques-Yves Cousteau. Pe lângă ea, coborâm puţin într-o mică grădină exotică, din care putem vedea cum luna, aflată deja în puterea strălucirii, se oglindeşte în mare. După aerul tras în piept în faţa splendorii naturii, ne întoarcem spre vârful dealului şi, mai departe, în Monte Carlo. Căutăm ceva de mâncare, dar restaurantele şi pizzeriile de aici sunt absolut prohibitive, aşa că mai zăbovim o vreme în faţa cazinoului unde începe să se strângă lumea bună, apoi revenim la maşină.

Din Monaco ieşim repede în autostradă, iar următorii mai bine de 200 de kilometri sunt formaţi din tuneluri şi munţi împăduriţi acoperiţi cu ceaţă joasă. Abia apoi, când a urmat o zonă în aer liber, dăm de primul Autogrill de unde putem cumpăra de mâncare. Ne urmăm drumul spre Genova şi Ovada, unde sosim după ora 1 noaptea. Acum tot ce vreau este un duş fierbinte şi somn, care să mă pregătească pentru vizita de mâine de la acvariul din Genova. Noapte bună!

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s