La mulți ani, Cora, somnic ușor!

18 decembrie… ai fi împlinit 11 ani. Dar, cam acum o luna şi jumătate, mama mi-a spus: „A dispărut Cora”. Ştiam că eşti bolnavă şi abia îţi mai mişti picioarele, deci am înţeles că te-ai retras undeva să mori, fără ca noi să te vedem. Deşi am ştiut-o, atunci n-am putut plânge; nu ştiu de ce, parcă nici n-am conştientizat cuvintele mamei – pur şi simplu mi-am simţit ochii şi inima seci. Azi, nu ştiu cum, dar am reuşit să fac ceea ce credeam că mi-e imposibil – am văzut bucata de pământ sub care dormi. Am îngenuncheat lângă ea şi am plâns. Am plâns toate lacrimile pe care nu le-am putut plânge când am ştiut că ai murit. Mi-am plâns tot sufletul acolo, sperând că ţi-e somnul liniştit şi că visezi pitici după care alergi. Şi am mai sperat că filmul All Dogs Go to Heaven are un sâmbure de adevăr.

Stând şi privind în gol, mi-am amintit atâtea clipe petrecute cu tine – un amalgam, nu neapărat într-o ordine şi, probabil, nici măcar o frântură… Mi-am amintit cum erai de când ai venit în casă, deşi puiuţ, atât de cuminte, de potolită, cum te puneai într-un colţ şi acolo rămâneai de parcă erai pedepsită. Mi-am amintit cum erai prietena mea şi singurul motiv pentru care mi se permitea să stau afară până mai târziu, tu oferindu-mi siguranţă. Mi-am amintit cum ai sărit, pentru că ţi s-a părut suspect, la bietul om care mă întrebase cât e ceasul, de a încremenit şi a uitat pe loc ce vroia de fapt. Mi-am amintit cât de supărată ai fost pe mine şi cum n-ai mai „vorbit” cu mine o lună când am adus, pentru o noapte, un alt câine în casă şi cum a trebuit sa-ţi recâştig (umilitor, de-a dreptul) afecţiunea. Mi-am amintit cum veneai lângă mine şi te milogeai cu ochii ăia de câine lovit de soartă ca să te las să te sui la mine în pat, când ştiai atât de bine că n-ai voie cu d-astea (ordin de la mama), şi cum, atunci când te lăsam pe furiş, te întindeai pe tot şi-ţi puneai capul pe pernă. Mi-am amintit de clipele în care am fost lângă tine şi te-am „moşit” când ai fătat, de săptămânile care au urmat în care „lucram” şi de zi şi de noapte la două biberoane deodată ca să nu te nenorocească mâncăcioşii ăia nouă, apoi de următoarele săptămâni în care au făcut ochi, urechi (deci şi mai mare scandal), au început să mişune de era bucătăria un adevărat teren minat cu bombe în mişcare ce se plasau strategic numai în spatele nostru, în care au devastat bătrânul fotoliu şi bătrânul dulap şi în care-i luai la revec, şi-i „chinuiai” şi pe o parte şi pe alta de la mergeau fulgii. Mi-am amintit de chestia aia cât pumnul care vroia să-şi spună „pisoi”, care s-a furişat la noi în curte şi, până să te dumireşti, s-a şi înfipt în tine – şi primul lucru pe care l-ai făcut a fost să începi să-l cureţi şi să-l iubeşti. Mi-am amintit de prima ta experienţă cu marea, de-ţi era îngrozitor de frică şi ne-ai făcut franjuri în încercarea de a te prinde de noi, ca apoi să nu mai fie nimeni în stare să te scoată din apă; tot atunci am simulat că mă înec şi-ai venit rapid la mine şi nu ştiai cum sa mă prinzi şi să mă tragi la mal.

Mi-am amintit de cum săreai ca apucată când auzeai artificii sau tunete, crezând că-s focuri de arma şi aşteptai să fi luată dintr-un moment sau altul la vânătoare. Mi-am amintit cum l-ai băgat pe Bogdan în şanţ când veneam într-o seara de la Mănăstire pentru că ai ochit un iepure şi vroiai să-l prinzi. Mi-am amintit cum veneai lângă mine când mâncam îngheţată sau ciocolată, salivai şi te uitai în ochii mei de parcă erai cel mai flămând şi mai năpăstuit câine din lume şi nu puteam să nu­-ţi dau şi se uita lumea în diagonală pe stradă că mâncăm din acelaşi cornet. Mi-am amintit cum îţi ciuleai parabolicele şi te uitai peste tot când spuneam „Unde-i Terra?” sau „Unde-i Wotan?” sau când mă ascundeam şi Leta te întărâta: „Unde-i Diana? Unde-i? Unde a dispărut? Găseşte-o!” şi mă căutai disperată până dădeai de mine şi atunci săreai pe mine şi-mi făceai toaleta. Mi-am amintit de cum veneai în unele dimineţi să-mi dai trezirea molfăindu-mi urechile (adică – „mai spală-te, fată!”) şi, dacă nu aveai feedback-ul dorit – „Gata, gata, te scot afară…” – treceai pe rând la ochi, la mâini şi, arma letală, la tălpi. Mi-am amintit cum intrai ori în lacul din parc, ori în Iazul Morii şi apoi, cu prietena ta la fel de cuminte, Terra, te tăvăleai în râme, peşte sau alte mortăciuni de îmi luai apoi nasul şi nu ştiam cu ce să te curăţ (şi să mă curăţ, pentru că nu puteai rezista tentaţiei de a te freca un pic de mine să mă parfumezi cu şanel dihor) că acasă nu te puteam duce aşa (cred că am fi dormit amândouă pe casa scării, nici în balcon n-am fi ajuns). Mi-am amintit cum ţi-ai luat-o prima şi singura dată de la mine când te-am găsit cu un ciolan de cal în gură, în timp ce mâncarea ta stătuse toată ziua în castron. Mi-am amintit cum m-au apucat dracii, apoi râsul, când te-am văzut toata plină de noroi, ca un porc, ştiind evident că eu trebuia să te curăţ. Mi-am amintit când ai dat de acel biet arici, care s-a speriat şi s-a făcut ghem, şi nu ştiai cum să-l apuci sau măcar să-l miroşi, că te cam deranja la nas. Mi-am amintit când te-ai tăiat ca o fraieră la lăbuţă sau când te-a înţepat o viespe de aveai lăboanţa cât un butoiaş. Mi-am amintit când încercam să te învăţ să mergi târâş până m-am prins că zahărul e mult mai ineficient decât cărniţa.

Mi-am amintit cât de tristă ai fost când mama a fost nevoită să plece, apoi cum te-am regăsit cu tumoarea aia imensă. Mi-am amintit cum am reuşit să te duc la Ploieşti să te opereze Leta, cum te uitai în ochii mei în timp ce anestezicul începea să-şi facă efectul şi parcă erai mai liniştită ştiindu-mă lângă tine, cum te-am mângâiat între urechi pe toata durata operaţiei şi cât de bucuroasă ai fost să mă găseşti lângă tine când te-ai trezit. Mi-am amintit cât de plină de viaţă ai fost cât te-ai recuperat la ţară şi cât de tristă când a trebuit să te reîntorci în curtea ta goală. Şi cam aici s-a rupt firul… Şi tot aici au început întrebările: oare nu puteam să fac mai mult, nu aveam cum să te iau cu mine, nu aveam cum să fac sa treci si tu de 15 ani (ca mulţi alţi ciobăneşti)? Ştiu că mi-am mai pus aceste întrebări şi când încă trăiai, dar nu găsisem nici o soluţie… Dar totuşi, chiar n-ar fi fost nici una? Mama îmi spune că nu-i vina mea, ca eu am făcut tot ce-mi era mie în putinţă şi că nu-i drept să mă acuz… Raţiunea mea îi dă dreptate, dar când mă gândesc că… că poate ai murit bolnavă de artrită, dar ceea ce te-a ucis a fost inima rea… când mă gândesc la asta revin cu aceleaşi întrebări. Da, ştiu, nu mai are sens… suferinţa ta a luat sfârşit. Tot ce pot spera este că în ultimele clipe ai mai avut în minte, măcar în frânturi, şi imaginea mea.

Vezi, tu, Cora, poate că te-ai stins şi acum alergi după pitici, dar nu ai murit; şi, cât voi mai trăi şi eu, nu vei dispărea nici tu complet, pentru că trăieşti în amintirea mea, în sufletul meu, într-un ungher numai al tău, un loc sacru pe care nu-l va putea distruge sau ocupa nimeni şi nimic. Eşti acolo, mereu. Acolo am păstrat tot: ochii tăi mari cât cepele, parabolicele tale ciulite sau date pe spate când suflam în ele sau vroiam să te muşc (văzusem eu într-un film că unui câine îi demonstrezi iremediabil că tu eşti stăpânul doar dacă-l muşti de ureche), lăbuţele (vorba vine) imense terminate în gheare scurte şi negre-negre, limba aspra, smocul alb din coada (din câte am înţeles, o marcă înregistrată în familia ta), lătratul gros sau mâţâitul parşiv de escroc sentimental, lesa şi colţarul tău agăţate pe bicicletă (acum ruginite), dar, mai ales, inteligenţa ta uimitoare cu care m-ai lăsat fără cuvinte de atâtea ori şi întreaga ta afecţiune şi devoţiune, fără preţ şi fără interes – acea afecţiune care mi-a permis să spun de atâtea ori, fără să mă îndoiesc: cu cât cunosc mai bine oamenii, cu atât îmi iubesc mai mult câinele. Totul, Cora, totul, tot cea ce te-a făcut pentru mine THE Cora.

Acum tot ce mai pot face este să aprind o lumânare parfumată; ştii că eu nu am credinţă religioasă, dar sper ca ea să planeze deasupra ta, să te călăuzească şi să-ţi amintească de mine. Voi mai aprinde una în faţa fotografiei pe care o voi aşeza pe birou. Îmi vin acum în minte câteva versuri semnate Darkseed – Sleep, sleep, sweetheart, dream and forget our misery […]Sleep, sleep, sweetheart, never wake up / You are not made for this world’s grining pain / Shining eyes – they are no more – sleep well… / Veins getting cold and the shadows, the shadows lurk. Aş fi vrut să nu le spun niciodată, nu ţie. Nu ştiu dacă voi mai avea vreodată puterea să vin aici şi să vad această ridicătură de pământ. Aşa că îţi spun acum, printre ultimele lacrimi: adio, Cora – dormi în pace, iubito.

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in General and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s